„Citind” azi istoria de ieri Vartan Arakelian

Printre proiectele realizate de Arhivele Naţionale se află la loc de frunte publicarea integrală a stenogramelor guvernării Antonescu. Numai că portretul „Conducătorului”, dacă ne-am restrânge doar la lectura acestor documente ar fi grotesc. Ca şi portretul imaginat de Marin Preda în Delirul, unde Antonescu pare clona unui voievod de extracţie ţărănească, descălţat de cizme, umblând în obiele, şi dând seama mumei sale de mersul Ţării.

O lectură, chiar şi pe sărite, a stenogramelor ne-ar face să ne închipuim că ţara s-a aflat pe mâna unui monoman, a unui personaj care pe măsură ce guvernarea avea un trecut cotidianul îl absorbea tot mai mult în mărunţişuri administrative. „Eu sunt un om care trăieşte din statistici şi grafice. Aşa am făcut şi războiul trecut. M-am servit mereu de grafice şi n-am greşit niciodată.” - li se destăinui încă din primele zile membrilor cabinetului. Nimic din gândirea amplă a unui bărbat de stat nu se reliefează dintre discuţiile, deseori oţioase, ale reuniunilor de cabinet. Ca să nu mai vorbim de insolitul dedublării, când se referea la sine. Motivaţia gestiunii era, probabil, bine intenţionată, concluziile la problemele de pe agendă sfârşeau în derizoriu. Aleg, aproape la întâmplare, agenda şedinţei de cabinet din 19 decembrie 1940. Deci la începutul guvernării, când împărţea puterea cu legionarii lui Horia Sima.

Deşi în mijlocul iernii prioritară e situaţia însămânţărilor. Ţarina e văzută ca o mare moşie. Generalul hotărăşte să mute tractoarele dintr-un judeţ în care arăturile sunt avansate în cele codaşe. Apoi inginerul N. Mareş, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, trece la un expozeu privind „stocajul de grâu pe întreaga Românie. Am aici mai multe grupe de cifre care arată: producţia normală, consumul normal, consumul probabil şi deficitul în vagoane de grâu pe Europa întreagă. „Se porneşte un dialog între Antonescu şi Mareş în care primul vrea să vadă care „este ecart-ul pe ultimii zece ani între preţurile industriale şi cele agricole. „Nu există o astfel de situaţie. Se trece apoi la punerea în temă a „Conducătorului” cu situaţia aprovizionării cu lemne de foc. Dacă n-ar fi dramatic, ar fi comic. Exact cu bancul cu sicriele în comunism: când sunt scânduri, nu sunt cuie. Şi viceversa. Deşi suntem în Ajun de Moş Crăciun lemnele stau tăiate în ocoale, pentru că nu sunt suficiente vagoane de transportat la depozitele de distribuţie. Generalul I. Antonescu: „La Bârlad populaţia săracă n-are lemne. Am vorbit cu primarul de acolo”; I. Protopopescu: „A venit la mine şi i-am dat concursul. I-am dat şi o comisiune de ingineri, care să-i aranjeze situaţia de acolo. Pentru partea de sud a oraşului sunt lucrări de refacere urgente.”; G-ral I. Antonescu: „Eu l-am trimis la dumneata. Dar situaţia lemnelor nu este bună.” Sesiunea de întrebări şi răspunsuri continuă şi problema pare rezolvată, dar puzzle-ul alcătuit din vorbe liniştitoare e stricat de intervenţia vice-prim-ministrul Horia Sima: „… populaţia săracă (din Capitală - n.n.) nu poate să ia lemne când are nevoie (…) Şoferul meu, care este un om sărac… a fost amânat: peste două zile”. I. Antonescu (către N. Mareş): „Trebuie să trimiţi la depozit, ca să vedem de ce se întâmplă aşa.”; Horia Sima: „Lemnele se iau cu foarte mare greutate.”; I. Antonescu (probabil exasperat): „Dacă sunt lemne, pentru ce se întâmplă aşa? În depozite avem cantitate normală.”; Horia Sima (plusând): „Aproape normală”; I. Antonescu (iluminat): „Depozitarii fac, prin urmare, dificultăţi.”; Horia Sima: „Vând cu 170 lei suta de kilograme”; I. Antonescu: „Va să zică cu 17.000 lei vagonul. Dragomir, ia măsuri!”; lt. col. N. Dragomir: „Mi-am notat”.

După un pasaj prin… porumbiştea părăsită în Cadrilater de refugiaţii din zonă se trece la o discuţie despre pâinea cea de toate zilele, o discuţie care a obsedat toate dictaturile din România, dar fără rezultate pozitive. Ca să respectăm însă adevărul, în timpul lui Antonescu, pâinea n-a lipsit de pe masa orăşeanului! În ciuda războiului. Dar la ţară situaţia e, ca întotdeauna, deplorabilă. Antonescu convine că populaţia săracă trebuie ajutată cu câteva vagoane de mălai. Din partea… firmei? Nici vorbă: „Ei (cei ajutaţi) ne vor plăti cu munca lor, pe care o vor presta pentru facerea de şosele, cale ferată, sau alte lucrări în legătură cu recolta viitoare… Nu trebuie să învăţăm pe nimeni să fie cerşetor… Datoriile pentru grâu, porumb se lichidează prin muncă… Nu-i luaţi însă totul, lăsaţi şi ţăranului ceva.” Nu pot trece peste o problemă pe care o va prelua şi Ceauşescu. Cu acelaşi insucces. Chestiunea terenurilor virane care au proprietari, dar nu sunt lucrate. Antonescu e rezolut: „…pământul e în primul rând al Statului şi pe urmă al proprietarului, care îl deţine doar trecător, numai cât este în viaţă”. Cum comunismul „rezolvase” chestiunea proprietăţii, lui Ceauşescu îi rămăsese să aducă în Cişmigiu vacile prezente în statistici, lipsă în grajdurile de destinaţie. Formidabilă similitudine între dictatori, chiar dacă unul era şcolit şi şlefuit în Occident, celălalt instruit doar la gherlă, la Doftana şi Târgu Jiu! Cum legionarii care, prin angajamentul lui Sima, urmau să are şi să însămânţeze maidanele urbane aveau să fie debarcaţi peste o lună acest proiect a fost avortat.

Deşi România e democratică, republică, stat de drept etc. , preocupările actualei guvernări — excedentul de funcţionari, de bugetari, ca şi haotica grilă de salarizare — frământau guvernul şi acum şaptezeci de ani. Iată gândirea… politică a generalului în această problemă. Cum România nu fusese blagoslovită atunci cu un FMI, în absenţa unui for străin constrângător, Antonescu dicta o soluţie mai degrabă aplicabilă într-o cazarmă: „De la 1 ianuarie (1941 - n.n.) mărim cu trei miliarde de lei lefurile funcţionarilor. până la 7-8000 lei (o pâine integrală de 700 gr. costă 9 lei şi zece bani - n.n.), tot ceea ce este până la 8000 lei salariul de funcţionar, de la impiegatul de jos, de la sergentul de stradă începem cu mărirea. La sergentul de stradă se dă o mărire de 1400 lei faţă de ceea ce are acum. Nivelăm şi pensiunile (pensiile - n.n.). Trebuie să procedăm imediat, să vedem ce funcţionari îi avem ca surplus, pentru ca să-i folosim în comerţul românesc… Trebuie să punem dintre aceşti funcţionari în toate magazinele de pe Lipscani, de pe Şelari, la «Lafayette», peste tot să punem funcţionari români. Trebuie să facem statistici în această privinţă. Între ianuarie şi aprilie trebuie să aranjăm toată chestiunea, dle Cretzianu, pentru că, în felul ăsta, degrevăm bugetul Statului. Dacă funcţionarul avea 12.000 lei îi va da şi «Lafayette». Învaţă şi comerţul şi l-am şters şi din ştat.” Aşa arată statisticile sale. Realitatea umană avea însă un alt pattern, o fortăreaţă inexpugnabilă chiar şi pentru viitorul Mareşal: să te naşti bursier, să trăieşti funcţionar şi să îmbătrâneşti pensionar.”

În statisticile sale secrete fiecare pătură socială reprezenta un număr de incorporabili; acum, una spunea, dar mai departe îi bătea gândul: „Vreau să ştiu exact câtă piele ne trebuie pentru populaţia civilă şi pentru Armată. Trebuie să facem trei categorii, cu soluţie pentru fiecare categorie: ţăranii, populaţia orăşenească şi Armata. La Armată ce avem? … Dacă mobilizăm la primăvară 600.000 ce facem?” G-ral Gh. Dobre: „… Pentru Armată avem destul”; I. Antonescu: „Dar încălţămintea care se rupe? … Ca să vedeţi cât de dezastruos s-a procedat în această ţară: când am fost la Budapesta, în 1919, am ridicat din insula Margaret, toată maşinăria de la cea mai mare fabrică care exista (trofeu de război? - n.n.). Am cerut să fie pusă în funcţiune în 1932. N-a fost posibil. Abia când am fost ministru de Război, în 1937-38, am pus-o în funcţiune. Am scăzut preţurile şi am făcut încălţăminte bună. Nu s-a putut pune mai devreme fiindcă se opuneau fabricanţii… Am adus încălţămintea la 350 lei perechea, pe când aceea de la Mociorniţa costa 580 lei. Încălţămintea noastră dura un an şi jumătate, iar a lui Mociorniţa, după o lună era stricată, ceea ce însemna să ne coste 6000 perechea de la încălţăminte de la Mociorniţa.”

„Cazul Mociorniţa” deschide un alt capitol în care Generalul intră ca-ntr-un labirint din care nu reuşeşte să iasă deşi se laudă că „am o memorie de drac”. Trece de la una la alta, de la situaţia sfeclei de zahăr, la cererea de muncitori calificaţi pe care a formulat-o Germania, apoi la turtele de floarea soarelui pe care le solicită Suedia. Aici starea Generalului pendulează între dezamăgire şi furie: cum e posibil ca, existând o convenţie cu Germania, prin care tot ceea ce prisoseşte României să plece spre Berlin, subalternii săi să încarce deja 300 vagoane de turtă de floarea soarelui către altă destinaţie? Precis că Suedia o va vinde la un preţ înzecit înfometatei noastre aliate! Exasperat, înainte de a-i concedia pe miniştrii legionari, îi mustră pe toţi: „Vedeţi cât e de greu să se coordoneze activitatea într-un stat. Cât le ţin eu din scurt toate chestiile şi totuşi nu le pot să le coordonez.” Rămas cu câţiva titulari, doar cei cu epoleţi, devine mai familiar şi mai disponibil mărturisirilor. Iată gânduri care compun filozofia guvernării: „Trebuie pus ciomagul pe toată lumea!” Sau: „Am comandat şi eu trupe şi de când am fost sublocotenent şi până la regele Carol n-am făcut decât să mă cert, până la bătaie sau boxare pentru hrana soldatului. La mine la Divizie se mâncau două feluri de mâncare — la Regimentul 9 Roşiori, regimentul meu. La Şcoala de Război, soldatul de la depozit avea două feluri de mâncare. Era şi curat. Toată lumea avea ce-i trebuia pentru că mă mişcam. Totul era ţinut în cea mai perfectă condiţie. Astăzi nu se mişcă nimeni. Sunt loviţi parcă de paralizie progresivă. Nu sunt inspectaţi.” În sfârşit, „noi, românii umblăm după soluţii geniale şi neexecutabile. Şi de aceea am stat pe loc. Soluţiile simple, ce se pot îndeplini, sunt cele mai bune. Eu le-am aplicat în război şi am obţinut rezultate. Pentru că umblăm după soluţiile cele mai geniale, de aceea nu putem face nimic.” Ajuns aici nu putem omite astfel de idei supergeniale care au abundat în guvernarea sa.

Cum era un maniac al ordinii cazone, mai târziu, după intrarea noastră în război, atunci când situaţia de pe front devenise precară şi zvonistica bucureşteană îl adusese la exasperare, avusese ideea grotescă de a dicta mersul pietonal pe Calea Victoriei: trotuarul din partea dreaptă urma să fie rezervat doar celor care mergeau spre Cercul Militar, vizavi cei care mergeau în sens invers. Staţionarea, chiar şi la o parolă, era strict interzisă. Evident, vorba lui, fiind „o soluţie dintre cele mai geniale” directiva aceasta a avut o viaţă atât de scurtă, încât nimeni nu-şi mai aminteşte de ea. Totuşi, din astfel de exemple, nu se poate înjgheba portretul celui care a croit nu doar destinul României în anii războiului, ci, mult timp, şi posteritatea sa. Dacă o astfel de lectură sărăceşte până la caricatură această personalitate legendară, vom vedea cum apare el în memoriile celor care l-au cunoscut în exerciţiul funcţiunii. Ca apropiaţi sau ca adversari. Amintirea acestora e de o cu totul altă factură. După îndepărtarea legionarilor registrul stenogramelor se schimbă, devine, mai degrabă, de rapoarte de comandament. Nu chiar de mare Stat Major, unde se dezbat chestiuni de strategie; lipsit de experienţă politică, Antonescu era covârşit de griji pe care nu le delega altora, încât România, din perspectiva guvernării, lăsa imaginea unui regiment în care problemele de manutanţă, copleşitoare, le acaparează comandantul. Aşa ar putea apare portretul de grup cu epoleţi al guvernării Antonescu. Din această perspectivă e greu de întrezărit legendarul bărbat de stat. Da, n-ar fi un portret fidel! De ce? E un mister?

(va urma)