În perioada paleocreştină (sec. I – VI p. Chr.), populaţia romanizată din ţinutul românesc Dobrogea a îmbrăţişat religia creştină. Au rămas numeroase mărturii arheologice despre acest proces. Astfel, sunt morminte ale martirilor creştini (Niculiţel, Murighiol etc.), catacombele din oraşul Constanţa, bisericile din localităţile Niculiţel, Cernavodă, Constanţa etc. Ele sunt puţin valorificate în muzeele din Tulcea şi Constanţa. Pledăm pentru conservarea şi punerea lor în valoare turistică.

Problema conservării patrimoniului este extrem de discutată şi discutabilă în ultimele două decenii. Situaţia a fost determinată de un vid legislativ în domeniul patrimoniului. Nu o cred normală, deşi ea a fost posibilă şi reală ¹.

În cazul de faţă mă voi apleca asupra unui singur aspect, limitat, cel al conservării patrimoniului paleocreştin dobrogean. M-am oprit asupra elementelor paleocreştine deoarece creştinismul din ţara noastră, ab initio, are un caracter apostolic şi popular.

Am numit creştinismul din spaţiul carpato-danubiano-pontic apostolic deoarece, imediat după naşterea ei, noua religie a fost adusă aici de apostoli. Toţi discipolii lui Iisus Christos au avut de urmat drumuri precise. Ei, cu înflăcărare şi cu har, trebuiau să îndeplinească o misiune: să atragă oamenii spre noua religie. În secolul I p. Chr., în vestul ţării, probabil în Banat, a sosit apostolul Filip, iar în Dobrogea a venit apostolul Andrei. Reuşita misiunii ultimului, creştinarea populaţiei locale, a rămas în memoria colectivă.

Păstrarea peste secole a amintirii apostolului Andrei, a peşterii unde vieţuia el, acceptarea creştinismului de populaţia locală romanizată care părăsea idolii şi zeităţile păgâne, arată caracterul popular al creştinismului la români. Această trăsătură reiese mai mult în relief când se vede că oamenii simpli au îmbrăţişat credinţa creştină în pofida tuturor represiunilor la care au fost supuşi.

Era firesc ca populaţia din Dobrogea să reacţioneze pozitiv la predicarea credinţei creştine, deoarece înţelegea şi vorbea limba latină, ea fiind romanizată. Populaţia acestui ţinut situat între Dunăre şi Marea Neagră a fost mult mai uşor şi bine apărată de Imperiul Roman şi, apoi, de Imperiul Bizantin, ca cea din restul Daciei. Să nu se uite că în 72-71 a. Chr. guvernatorul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, a cucerit zona care va fi numită mult mai târziu provincia Scythia Minor. Concomitent au fost ocupate oraşele greceşti, porturi pontice, Apollonia, Mesembria, Callatis, Tomis şi Histria. Acolo a supus populaţia locală, a trecut la romanizarea ei şi a început fortificarea limesului danubian. În lungul Dunării au apărut castre situate la 15-20 km distanţă unele de altele, în funcţie de configuraţia solului. Între acestea s-a situat şi singurul castru imperial de pe pământul locuit de populaţia romanizată, acela de la Troesmis (Igliţa)².

În zona Deltei Dunării, care pe atunci avea cinci braţe³, şi a litoralului unde cetăţile porturi deveniseră, din greceşti, romane, cu limbă latină şi administraţie imperială, se impusese apărarea şi regimul armatei romane. În mod sugestiv, zona a fost numită praefectura orae maritimae⁴.

În jurul tuturor acestor zone cu fortificaţii militare romane, ulterior bizantine, a venit şi s-a aşezat o numeroasă populaţie civilă, locală. Ea locuia, în special, în canabae ori în vicus şi pagus. În unele cazuri, ca în acela al castrului de la Ulmetum, raţiuni strategice defensive au impus construirea fortificaţiei în interiorul teritoriului, la câţiva kilometri distanţă de fluviu.

Toată această ţesătură de fortificaţii şi aşezări civile, care dubla linia Dunării şi litoralul Mării Negre, a rezistat foarte bine până la criza Imperiului Bizantin de la începutul secolului al VII-lea, din timpul domniei basileului Heraklios (610-641). Atunci s-a prăbuşit şi graniţa dunăreană apărată de stratiotai. Cauza nu a fost a căderii cârmuirii centrale, aşa cum s-a crezut⁵. În realitate, zona danubiană a fost bântuită de o molimă cumplită, probabil ciumă, care a secerat populaţia locală. În acele condiţii, graniţa nu a mai putut fi apărată, au pătruns slavii, iar populaţia locală a fost supusă unor masacre cumplite, poate cele mai distrugătoare de până atunci.

Şi poziţia valurilor din centrul Dobrogei susţine această teză. Dacă se urmăreşte datarea şi poziţia valului mare, dintre cele trei care străbat Dobrogea, atunci se remarcă o retragere a bizantinilor spre nord. A fost o parte mai lesne de apărat, cu care Constantinopolul putea avea legături uşoare pe mare.

În perioada paleocreştinismului, corespunzătoare stăpânirii romane şi bizantine, secolele I-VI p. Chr., populaţia romanizată din Dobrogea s-a creştinat masiv. Dovadă în acest sens sunt numeroasele vestigii creştine de atunci găsite în castre, în porturi şi în aşezările civile, pe tot teritoriul Dobrogei. Au fost găsite cruci relicvar, engolpioane, sarcofage cu însemne creştine, ca cel de la Cernavodă, dus şi uitat la Silistra, vestigii ale unor mici biserici, ca acelea de la Constanţa, Silistra, Cernavodă, Niculiţel, Capidava etc. Existenţa acestor biserici explică şi numărul mare al martirioanelor de pe teritoriul Dobrogei: la Niculiţel, la Murighiol, la Silistra, la Constanţa, Cernavodă etc.

Toţi aceşti credincioşi creştini, asasinaţi în secolul al IV-lea p. Chr., perioada de reacţie păgână, anticreştină, nu a dus la dispariţia creştinismului. El a fost apărat de oamenii de rând. În cazul în care ar fi fost predicat de vârfurile societăţii ca la vecinii noştri – bulgari, slavi de sud, ruşi, maghiari – atunci actele de teroare ar fi avut oarecare efect. Fiind o rezistenţă de masă, acţiunile violente au eşuat, chiar dacă ecoul lor terifiant s-a transmis de la gură la ureche. O dovadă a rezistenţei creştinilor o constituie şi existenţa celor trei catacombe care străbat centrul oraşului Constanţa, pe sub Piaţa Ovidiu, pornind din dreptul mozaicului şi ajungând fie în dreptul actualei Prefecturi, fie în cel al vechii porţi a cetăţii. Alături de catacombele folosite de creştini pentru a se ascunde în faţa represiunii mai trebuie semnalat portretul paleocreştin din secolele II-III p. Chr., aflat pe faleză, lângă terasa actualului restaurant Irish Pub. Şi el este lăsat în nedreaptă părăsire.

În oarecare măsură s-a păstrat în Dobrogea şi amintirea episcopatului din primul veac de după Christos a peşterii unde s-a retras. El a avut atât de mulţi credincioşi, încât, pentru ei, au fost numai episcopi. Cel mai puternic centru a fost la Tomis. S-a păstrat şi numele lor: Evanghelicos, Bretanion (Vretanion), Gerontios (Terentios?), Teotimos, Tomoteos, Ioan, Alexandros, Teotimos II, Paternus, Valentinian. La Durostorum au fiinţat episcopul Auxentius şi Dulcissiums, ca şi alţii, nenominalizaţi, în Axiopoliss, Callatis şi Niculiţel. Păstrarea acestor numeroase episcopii are valoare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, izvorul arheologic are o pondere aparte. Dacă el nu este însoţit de o scriere lămuritoare, nu reprezintă nimic. În al doilea rând, se arată clar că în perioada paleocreştină, în Dobrogea, exista o numeroasă populaţie adeptă a noii credinţe. Numai în această situaţie Patriarhia ecumenică numea un episcop într-un loc. În fine, existenţa episcopilor pe malul Dunării – Cernavodă, Silistra, Niculiţel etc. – arată clar extinderea credinţei creştine şi în Bărăgan, căci marele fluviu nu a fost o barieră, ci o punte de legătură pentru cei de acelaşi neam.

Întrebarea pe care mi-am pus-o şi mi-o pun, prin prisma titlului celor scrise până acum, este simplă: ce s-a valorificat din tot acest bogat patrimoniu paleocreştin dobrogean?

O privire sumară, rapidă, în expoziţiile de bază ale muzeelor judeţene din Tulcea şi a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie Constanţa, conduce la răspunsuri dezamăgitoare. În Tulcea, muzeul de istorie este sărac. S-ar putea spune că secţia care se ocupă de paleo-creştinism, în parte corespunzătoare epocii de formare a poporului român, este privită cu indiferenţă. Nu interesează să se scoată din depozite obiectele mai importante, să se alcătuiască hărţi ale descoperirilor arheologice, să fie convinşi vizitatorii câtă importanţă are tezaurul aflat acolo. Totodată, ar fi necesar să se valorifice martirioanele de la Niculiţel şi Murighiol, greu de vizitat datorită amenajării muzeale, situaţie ce le face necunoscute şi ignorate de fluxul turistic.

La Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie Constanţa situaţia este mai bună. Grupul de muzeografi şi cercetători care se ocupă de perioada respectivă a prezentat în expoziţia de bază obiecte mai semnificative. Din păcate, nici ele nu sunt suficiente prin număr şi explicaţii logice. De asemenea, şi aici ar fi necesare hărţi istorice sau planuri pentru marcarea dinamicii paleocreştinismului, chiar pentru evidenţierea traseului catacombelor.

Ţinând seama de existenţa Facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii Ovidius, a sediului Arhiepiscopiei Tomisului în Constanţa, cred că ar fi fost necesară o colaborare a acestora cu muzeul şi institutele Academiei. Nu s-a făcut nimic în acest sens. Nicio încercare. Nu este normal. Personal, înclin spre un efort al tuturor factorilor competenţi în vederea apărării patrimoniului paleocreştin dobrogean. În Constanţa ar putea fi protejate şi puse în valoare vestigiile primelor biserici creştine, ale catacombelor, locurile unde s-au aflat unele sarcofage etc. Ar putea fi valorificate aceste situri şi bunuri de valoare şi astfel turismul cultural ar câştiga, atât spiritual, cât şi material.

Aceeaşi situaţie ar putea fi regăsită în Judeţul Tulcea. Acolo s-ar putea cere concursul Episcopiei. Cu ajutorul ei, ar putea fi salvate de la delabrare totală martirioanele de la Niculiţel şi de la Murighiol. Aici s-ar putea lua exemplu de la musulmanii din zona Dobrogei. Deşi sunt puţin numeroşi, aceştia au grijă, în Babadag, de türbe-ul lui Saru-Saltîk şi de vechea moschee din centrul oraşului.

Nu pot încheia fără să-mi pun o nouă întrebare. Cele scrise aici vor avea un ecou, un răsunet pozitiv? Fiind un optimist incurabil, ştiind că luările mele de cuvânt în public, la Câmpulung Muscel, oarecum, au determinat acţiuni în sensul încercării de salvare a casei George Ştefănescu, datând din anul 1735, sediul Secţiei de etnografie din oraş, şi sper ca şi în cazul de faţă să se întreprindă ceva pentru apărarea trecutului creştin românesc.

NOTE

1. A se vedea OG nr. 68/26 august 1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată prin Legea nr. 41/1995, modificată prin Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; aceasta din urmă a fost modificată prin mai multe acte normative, dintre care menţionăm Legea nr. 259/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, dispunându-se şi republicarea acesteia.M. Rusu, Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania, în In memoriam Constantin Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 349-360.

2. Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti,1968, p. 371-374 şi passim.

3. Se pare că iniţial, în Antichitate, a avut şapte braţe, apoi, din sec. I-II p. Chr., delta a rămas cu cinci braţe; a se vedea, ca exemplu, portulanul lui Marino Sanudo, în Adolf Erik Nordenskjöld, Periplus – the Early History of Charts and Sailing Directions, Stockholm, 1897, p. 33; Ana Comnena – Alexiada, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III: Scriitori bizantini, Bucureşti, 1975, p. 99.

4. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 96.

5. Cf. Georges Ostrogorski, Histoire de l’État Byzantin, Paris, 1969, p. 121-142.