Am relevat, în repetate rânduri, însemnătatea pentru istoria României a documentelor provenite din fostele arhive sovietice. Ele cuprind date şi informaţii care interesează în gradul cel mai înalt pe cercetătorii români. Un exemplu îl constituie corespondenţa dintre Hristo G. Rakovski şi Maksim M. Litvinov, din anii 1923-1924, în problema Basarabiei.

Bulgar prin naştere, dar român prin cetăţenie, Rakovski devenise unul dintre conducătorii Partidului Social-Democrat din România înainte de a se fi alăturat, din 1917, bolşevicilor, şi de a deveni, în ianuarie 1919, conducătorul Ucrainei Sovietice. Legăturile strânse cu Lev D. Troţki l-au pus într-o lumină defavorabilă în ochii lui Stalin, care avea să-l execute în 1941. Până atunci, el a trecut prin mai multe faze ale declinului său, între care şi aceea de reprezentant plenipotenţiar (polpred, echivalent al funcţiei de ambasador) la Londra (1923), apoi la Paris (1925), un adevărat exil aurit.

Faţă de România „burghezo-moşierească”, H.G. Rakovski a manifestat o ostilitate constantă şi puternică. Când, la nivelul conducerii sovietice, a început să se contureze ideea că era în interesul URSS să rezolve chestiunea basarabeană pentru a normaliza relaţiile cu România, Rakovski a luat atitudine împotriva acestei poziţii, scriindu-i lui Litvinov, la 29 decembrie 1923: „Sub nici un motiv nu trebuie să ne grăbim să scoatem spinul basarabean din piciorul României”.

Într-o altă scrisoare, din 11 februarie 1924, el face un istoric al problemei Basarabiei în raporturile româno-sovietice, prilej de a afla elemente necunoscute din alte surse. Iată un fragment de mare interes pentru cercetătorii români: „În această problemă (a Basarabiei – n. n.), mi s-a ivit prilejul să discut cu Ilici. Abia venisem la Petrograd, după Revoluţia din Octombrie, şi aceasta a fost una din problemele discutate cu Ilici; îmi aduc aminte cum, la Smolnîi, în cabinetul său, în ajunul convocării Adunării Constituante – fiind întrerupţi de vizitele lui Blagonravov (comisar militar extraordinar pentru securitatea Petrogradului – n. n.), care venea să-i comunice lui Ilici despre pregătirile eserilor (socialiştii-revoluţionari – n. n.), în vederea convocării Adunării Constituante, şi să primească de la el directive (ţin minte cum i-a spus Ilici să nu ezite să aplice măsuri severe) – am discutat că Basarabia, dacă îşi exprimă dorinţa, poate, desigur, să se alipească la viitoarea Republică Sovietică Socialistă Română şi, atunci, evident, rezolvarea acestei probleme nu va prezenta nici un fel de dificultăţi.

Ulterior, la Odessa, fiind în fruntea Colegiului Autonom Suprem pentru Lupta Împotriva Contrarevoluţiei în Ucraina şi România, a trebuit să mă ocup îndeaproape de această problemă”.

După ce aminteşte controversatul acord din 5-9 martie 1918 (pe stil nou), cunoscut sub numele de Acordul Averescu-Rakovski, despre care ne ocupăm într-o lucrare care sperăm să apară curând, revoluţionarul bulgar continuă: „Problema Basarabiei s-a pus pentru noi ca un obiect posibil al politicii noastre externe, după lichidarea frontului polonez (referire la războiul din 1920-1921 – n. n.) şi a celui cu Wranghel (general alb-gardist, ale cărui trupe, aflate în Crimeea, au fost înfrânte de Armata Roşie – n. n.). Aceasta a fost la începutul anului 1921. În faţa noastră s-a pus problema: ce să facem cu acea armată de cinci milioane de oameni, din care nu mai puţin de o treime se afla pe teritoriul Ucrainei, şi pe care ne temeam să o lăsăm la vatră, adică ne era teamă că demobilizarea ar putea să provoace în ţară o mare perturbare. Atunci, la unii tovarăşi ucraineni, între care, mai ales, tovarăşul Frunze (la acea dată, comandantul trupelor sovietice din Ucraina şi Crimeea – n. n.), a apărut ideea de a folosi armata noastră, a cărei stare de spirit, după înfrângerea lui Wranghel, devenise combativă, pentru a elibera Basarabia. Acest gând l-a atras foarte mult pe Ilici. El m-a chemat şi s-a sfătuit în mod deosebit cu mine pentru a stabili ce-i de făcut. Mi-am exprimat atunci sincer teama că ocuparea Basarabiei ne va atrage într-un război cu România şi că rezervele noastre interne nu ne permiteau să purtăm un nou război. Nu ştiu dacă din cauza acestor considerente sau a altora, dar Ilici nu a mai stăruit în această idee.

În vara aceluiaşi an, poziţia în problema Basarabiei a instanţei noastre supreme (Biroul Politic al Partidului Bolşevic – n. n.) s-a schimbat radical, parţial, cred, pe baza raportului lui Lev Davîdovici (Troţki – n. n.), care, fiind în Ucraina în timpul manevrelor, aflase că ideea unei cuceriri a Basarabiei printr-o singură lovitură în maniera lui Żeligowski (general polonez care ocupase fulgerător Vilnius – n. n.) este încă vie la unii dintre tovarăşii noştri. Biroul Politic a hotărât să înceapă negocieri cu România pentru lichidarea problemei Basarabiei, în spiritul cunoscutei propuneri, făcută ulterior de tov. Karahan la Varşovia delegatului român, G. Filality.

După cum ştiţi şi dvs., de această imensă greşelă politică ne-a salvat aroganţa prostească a lui Take Ionescu, care, îndeplinind voinţa guvernului francez, i-a ordonat lui Filality să refuze purtarea oricăror tratative privind Basarabia”.

H.G. Rakovski are în vedere discuţiile desfăşurate la Varşovia între delegaţia română, condusă de Gheorghe Filality, şi cea sovietică, în frunte cu Lev M. Karahan (22 septembrie - 25 octombrie 1921), în vederea organizării unei conferinţe bilaterale vizând normalizarea relaţiilor româno-sovietice. În cursul discuţiilor neoficiale, Karahan a exprimat disponibilitatea guvernului sovietic de a recunoaşte apartenenţa Basarabiei la România în schimbul renunţării la tezaur şi la angajamentul că România va rămâne neutră în cazul unui război între Rusia Sovietică şi un alt stat, ceea ce însemna anularea de facto a Tratatului defensiv româno-polon din 3 martie 1921.

Take Ionescu, pe atunci ministru de Externe, a considerat că recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu România prin Tratatul din 28 octombrie 1920 dintre Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi România era mult mai importantă decât o recunoaştere din partea Rusiei Sovietice. În consecinţă, el i-a telegrafiat lui Gheorghe Filality, la 17 octombrie 1921, că „Pretenţia lui Karahan [...] că statul român ar avea vreun interes ca să capete de la guvernul bolşevic recunoaşterea unirii Basarabiei cu România este cu desăvârşirea neîntemeiată”. Era, evident, o eroare, întrucât, indiferent de seriozitatea angajamentelor sovietice, totuşi, o astfel de recunoaştere ar fi fost preţioasă pentru România în litigiul ei teritorial cu Rusia Sovietică, devenită la 30 decembrie 1922 URSS.

Personal, nu cunoaştem alte surse care să confirme afirmaţia lui Rakovski că poziţia lui Take Ionescu ar fi fost rezultatul unui demers francez.

În scrisoarea amintită mai sus către M.M. Litvinov, Rakovski subliniază că „împotriva acestei politici (concretizată în propunerea lui Karahan – n. n.), noi înşine am obiectat din Ucraina în modul cel mai categoric, iar eu, din însărcinarea Biroului Politic ucrainean, am scris o notă-raport Biroului Politic al PC(b) din Rusia. Aceasta era în vara anului 1921. Ulterior, când am vorbit cu diverşi membri ai Biroului Politic al PC(b) din Rusia, ei au fost de acord că, într-adevăr, nu era admisibil să reducem chestiunea Basarabiei la o problemă de vânzare-cumpărare (referire la propunerea de a recunoaşte unirea Basarabiei cu România în schimbul tezarului – n. n.) şi că o astfel de politică poate submina autoritatea noastră politică (textul scrisorii a fost editat de istoricii ruşi Oleg Ken, Aleksandr Rupasov, în revista „Istocinik”, 2001, nr. 1, p. 57-61).

Punctul de vedere al lui Rakovski avea să aibă, în final, câştig de cauză, întrucât, în ajunul noii runde de convorbiri româno-sovietice de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924), Biroul Politic al PC(b) a hotărât că „în nici un caz Basarabia nu poate fi cedată României”. Această directivă avea să ducă la falimentul întâlnirii din capitala Austriei, scurt timp după începerea discuţiilor.

Cum ar fi evoluat discuţiile dintre Bucureşti şi Moscova dacă propunerea lui Lev M. Karahan ar fi fost acceptată? Astăzi nu avem nici Basarabia, nici tezaurul.