Picătura de Istorie

Despre existenţa unei „scrieri chirilice” învăţăm încă din şcoală, unde aflăm, de pildă, că străbunicii noştri o foloseau până către vremea Unirii Principatelor. Istoria acestei scrieri, chipul în care ea a apărut, sunt însă mai puţin ştiute, dincolo de informaţia prea generală potrivit căreia un anume Chiril şi fratele său Metodiu sunt cei care au inventat-o. Momentul acesta, care a fost unul crucial în destinele civilizaţiei europene, s-a consumat cândva la începuturile Evului Mediu, în timpul unor spectaculoase convertiri la creştinism ale slavilor acum peste un mileniu. Ştim că, în veacul al IX-lea, cel în care hanii de la Pliska au primit din Bizanţ, prin 864-866, învăţătura evanghelică pentru supuşii lor bulgari – mai demult coborâţi în Balcani, sub conducerea lui Asparuh, dinspre părţile de la nord de Caucaz, dinspre fluviile Volga şi Kama –, alţi conducători de neamuri slave, precum Rastislav, cneazul moravilor din centrul Europei, cereau bazileilor şi patriarhilor din Constantinopol să le trimită oameni ai Bisericii răsăritene întru catehizare şi nu numai.

Ieşit din marea criză a iconoclasmului (lupta, eşuată, împotriva imaginilor sacre), Bizanţul lui Mihail al III-lea, dintr-o dinastie orientală zisă „armeană”, şi cel al lui Vasile I, din dinastia Macedonenilor, inaugurase acum, odată cu triumful ortodox din 843, marea sa expansiune spirituală sub semnul Crucii – regăsită din arhitecturi până în giuvaieruri liturgice şi până în decoraţia parietală –, care îl va conduce până în Rusia slavilor păgâni, până la cazarii ataşaţi mozaismului. În acest cadru est-european, are loc misiunea din Moravia a fraţilor greci, din Salonic, Constantin – cu nume monahal de Chiril – şi Metodiu, fii ai unui funcţionar imperial bizantin, vorbitori ai acelui idiom slav care era atât de frecvent auzit în jurul principalei metropole a Macedoniei medievale, acolo unde, încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, sălășluiau rămăşiţe importante ale invadatorilor slavi ce trecuseră limesul dunărean, către miazăzi, cu mai bine de două veacuri înainte de acest moment.

Autor de traduceri şi chiar de versuri în limba greacă, elev al unei înalte şcoli bisericeşti constantinopolitane unde s-a ilustrat şi cel mai mare patriarh al Bizanţului, celebrul Fotios, Constantin-Chiril şi fratele său Metodiu vor găsi, în inima barbară a continentului, un mediu deja creştin; creştinat, se pare, prin evanghelizări făcute de clerul apusean din Bavaria şi din patriarhatul nord-italian de Aquileea, cu cneji deja închinători lui Hristos şi ziditori de sanctuare creştine, precum Mojmir sau Pribina de la Nitra sau Kocel. La cererea cneazului morav Rastislav – nepotul celui dintâi mai sus-amintit –, cei doi misionari bizantini vor transcrie mai întâi termenii slavi cu alfabetul grecesc (ştim că, în prima parte a aceluiaşi secol al IX-lea, multe texte sacre slave transcriau cu litere latine formule de botez ale Crezului!), pentru ca, ulterior, să purceadă la alcătuirea unui alfabet slav.

Acesta era, evident, adaptat dialectului slav vorbit în Macedonia, cel pe care cărturarii greci din Salonic îl ştiau de acasă şi care putea fi înţeles şi în Moravia, ca vocabular şi ca sintaxă, într-o epocă în care unitatea lingvistică a „paleoslavei” sau a „slavei comune” era încă o realitate, asemănătoare celei iniţiale din secolele al V-lea şi al VI-lea, într-o aşa-numită „Protoslavia orthodoxa”, care a dăinuit până către veacul al XIII-lea, atunci când diverse elemente lingvistice locale – bulgare, sârbeşti, ruseşti (pentru a mă limita la aria meridională şi răsăriteană doar) – vor ţâşni cu tărie. Constantin-Chiril va crea aşa-numitul „alfabet glagolitic”, iscat din „minuscula grecească”, ajungând la o scriere mai elaborată, mai complexă, mai pictural-ornamentală, dar şi mai greoaie, mai puţin practică – şi tocmai de aceea repede abandonată –, cu care s-au alcătuit unele manuscrise extrem de rare din secolul al IX-lea (Codex Assemanianus), al X-lea (Foile de la Kiev, Codex Zographensis) şi al XI-lea (Psalteriul Sinaitic). Metodiu, în schimb, va fi cel care va inventa, mult simplificat, alfabetul ce va fi numit în onoarea fratelui său „chirilic”, derivat fiind din „unciala grecească”, scriere care a devenit emblema spirituală şi vizuală a culturii slave – „gramota slovenskaia” –, pentru toată aria Europei răsăritene în timpurile vechi şi noi.

Socotit „dar al Sfântului Duh”, „mai preţios decât metalele preţioase” – cuvintele aparţin unei scrisori a împăratului bizantin către cneazul morav –, acest alfabet va cunoaşte o largă difuziune atunci când Papa Adrian al II-lea va accepta liturghia slavă de rit latin, pe care o vor practica boemii, croaţii, dalmatinii, în chiar anul (869), când Chiril va închide ochii la Roma, îngropat fiind în Biserica San Clemente (acolo unde el adusese, după misionarismul la cazari, relicvele Papei Clement I, cel pe care Împăratul Traian îl exilase în Crimeea, câţiva ani înainte de începutul războaielor dacice). În 885, când, la rându-i, se stingea Metodiu, aşezat de papă arhiepiscop al Moraviei şi Panoniei – nu trebuie uitat că suntem înainte de „schisma” din 1054, că aceşti doi fraţi bizantini recunoşteau, ca toţi orientalii, primatul papal şi că ei reprezentau încă spiritul universalist creştin al unei singure biserici –, alfabetul slav al manuscriselor sacre era o realitate culturală europeană, iar „erezia trilingvă”, potrivit căreia Scriptura nu putea fi citită decât în ebraică, greacă şi latină, era definitiv depăşită.

Apologia „literelor slave” – motiv comun al cărturarilor bulgari de la Preslav, de pildă, în veacul al X-lea – indică măsura în care naşterea alfabetului chirilic a putut fi socotită o victorie a spiritualităţii creştine din jumătatea răsăriteană a continentului nostru.