Din volumul în curs de apariţie Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane

În ultima vreme, se vorbeşte tot mai insistent despre declinul sau chiar despre prăbuşirea „visului american”. Unul din cele mai triste lucruri pe care le-ar putea aduce criza. „Visul american” este formula care condensează contribuţia americană la dezvoltarea societăţii capitaliste. În orice caz, formula care a sporit mult atractivitatea acestui model. Ea sugerează, în primul rând, o organizare meritocratică a societăţii: izbândeşte cel mai bun, cel mai performant, dotat şi hotărât să lupte, să-şi apropie succesul; o societate deschisă, fără prejudecăţi, care încurajează aerisirea pe verticală. Ea fixează un adevăr emblematic: succesul de ansamblu se hrăneşte din succese individuale; prin urmare, rolul statului este să asigure câmp de afirmare individului şi aspiraţiilor sale, să menţină încrederea, să consolideze voinţa de a izbândi. Succesul este individual, contextul şi regula sunt sociale; statul şi societatea nu sunt mai puţin importante, numai că ele sunt plasate în fundal şi au menirea de a asigura climatul afirmării şi respectarea regulii. Puţine societăţi au ştiut să încurajeze atât de mult valoarea – indiferent de domeniul în care se afirmă –, să o protejeze, să o răsplătească; puţine societăţi au ştiut să stimuleze şi să cultive încrederea cetăţenilor săi că pot urca oricât de sus pe scara ierarhiei sociale, că ascensiunea lor depinde numai de ei. America este acolo unde este pentru că a ştiut să situeze pe cel mai înalt piedestal valoarea, cea care sparge tiparele, cea care inovează, într-un cuvânt cea care trage lucrurile înainte.

Dacă „visul american” este în pericol de a se prăbuşi în tensiunile alimentate de criză, ar fi cea mai mare pierdere a societăţii americane. Ar dispărea nu doar o aspiraţie; ar dispărea un motor al dezvoltării (poate principalul motor, reprezentat întotdeauna de încredere), ar dispărea filonul aspiraţional care pune întodeauna în mişcare o societate. Pur şi simplu, fără „visul american”, societatea americană ar deveni mai săracă şi s-ar înseria celorlalte modele capitaliste.

Dintr-un blocaj, dintr-o situaţie critică nu se iese schimbând doar latura de înaintare: nu pe stânga, ci pe dreapta, nu apelând la privat, ci la stat. Se iese găsind o nouă combinaţie, o nouă dozare a combinaţiei. Suficient de echilibrată pentru a stimula ambii actori – statul şi privatul – suficient de fină pentru a prilejui o reproiectare a misiunii fiecăruia, a ansamblului şi funcţionării sale. Nu există nicio reţetă în această privinţă. Oricâte proiecţii s-ar face, orice model al combinaţiei s-ar identifica, nu trebuie afectată iniţiativa particulară, pentru că ea hrăneşte performanţa sistemului. După cum se exprima unul dintre editorialiştii veterani ai revistei “Time”, George M. Taber, „în ciuda imperfecţiunilor evidente şi a reformelor necesare, capitalismul se bazează pe forţa cea mai creativă şi mai dinamică a oricărei civilizaţii – puterea individului liber şi ambiţios” (George M. Taber, A Question Revisited: Is Capitalism Working?, 4 martie 2009, knowledge@wharton, http://knowledge.wharton.upenn.edu).

Ca urmare a răspândirii globale a filmului de la Hollywood, visul american a exercitat o adevărată seducţie asupra a milioane de oameni din toată lumea, reprezentând unul dintre cele mai sigure „produse de export” ale Americii. Interesant este că acest filon cultural a asigurat în societatea americană şi o anumită acceptabilitate a bogăţiei – inclusiv a celei extravagante –, menţinând prospeţimea aspiraţiei că, prin muncă, educaţie şi talent, bogăţia este accesibilă oricui.

Nu ar fi în întregime corect dacă am asocia „coruperea” visului american doar cu perioada crizei. Semnale de alarmă privind degradarea acestei aspiraţii au apărut în ultimele decenii. Criticile au vizat faptul că visul american a evoluat într-o direcţie pur consumistă şi s-a depărtat de rădăcina culturală şi religioasă ca urmare a perioadei de bunăstare prelungită şi a show-urilor de televiziune. Preşedintele Obama a fost văzut de către mulţi drept o dovadă vie a existenţei „visului american”; o carte autobiografică a sa se revendică, încă din titlu, de la acest filon, promiţând o „recuperare” a visului american: The Audacity of Hope. Thoughts on Reclaming the American Dream.

În contextul informaţiilor cu privire la „bonusurile obscene”, după cum se exprima însuşi preşedintele Obama, obţinute de manageri de bancă sau de fonduri de investiţii, au apărut reacţii de respingere exprimând furia publică împotriva „îmbogăţiţilor de pe Wall Street”. Într-o conferinţă ţinută în 2009 la Wharton School of Business a Universităţii Pennsylvania, fostul director al băncii Merrill Lynch, John Thain , ridică exact această problemă, a demonizării Wall Street-ului şi, într-un plan mai larg, a visului american: „Wall Street-ul continuă să fie un loc grozav unde oamenii pot avea o carieră grozavă. Nu vreau să personalizez prea mult, dar eu am crescut într-un orăşel din Midwest. Nu fusesem niciodată pe coasta de Est. Am colegi din liceu care lucrează la benzinărie, vând asigurări sau sunt în închisoare. Eu am mers la o facultate bună, am făcut un MBA bun . Nu cunoşteam pe nimeni, nu aveam nici un contact, nu aveam nici un ban. Pur şi simplu, ca urmare a faptului că Wall Street se bazează pe meritocraţie (trebuie doar să ai abilităţile necesare), poţi începe de la zero. Poţi deveni director la Goldman Sachs. Poţi deveni directorul Bursei de la New York. Poţi deveni directorul Merrill Lynch. Acesta este visul american şi este un lucru bun. Şi cred că e păcat că tocmai visul american este demonizat, foarte păcat” (John Thain, It’s Unfortunate That the American Dream Has Been Demonized, http://knowledge.wharton.upenn.edu).

Am reprodus această mărturisire pentru că ea este foarte instructivă, atât pentru virtuţile visului american, cât şi pentru pericolele care îl pasc, pentru tentaţiile care îl erodează. Excesul a fost tolerat în conglomeratul de trăiri şi atitudini care alcătuiau substanţa visului american. Un pic de extravaganţă conferea chiar culoare, un parfum special visului american. Numai că extravaganţa era susţinută din venituri proprii şi, mai ales, nu afecta pe ceilalţi. Acum a intervenit o modificare care alterează lucrurile: extravaganţa, dacă nu se face direct pe bani publici, atunci afectează, uneori dramatic, veniturile oamenilor obişnuiţi. Admirăm cariera rapidă a lui John Thain şi nu avem nici cea mai mică îndoială că ea a avut loc exclusiv pe baza meritelor personale. Nu putem să-i împărtăşim opinia potrivit căreia „Wall Street-ul continuă să fie un loc grozav”. Nu, nu mai este un loc grozav! Nu vom da decât un exemplu. Potrivit OECD, sumele mobilizate din banii contribuabililor pentru salvarea băncilor şi a companiilor de asigurare se ridică la 11,4 trilioane dolari, ceea ce înseamnă 1675 de dolari de la fiecare locuitor al acestei planete. (Claude Karnoouh, Capitalismul, critica marxistă şi subiectul istoric astăzi, în „Cultura”, nr. 7 (262), Anul V, 25 februarie, 2010). Criza, după cum se ştie, a plecat din Wall Street. Putem continua să credem că Wall Street continuă să fie un loc grozav?

Dăinuirea visului american depinde fundamental şi de ceea ce fac cei care au fost selectaţi de criteriile meritocratice ale societăţii americane şi au ajuns în vârful ierarhiei sociale. Dacă societatea americană a devenit aşa de performantă, de atractivă, este şi pentru că elitele ei au fost dedicate unor valori care au fost mai întotdeauna complementare cu aspiraţii mai largi ale cetăţenilor americani şi ale epocii în care au trăit. Necazul mare al Americii este că o dereglare a avut loc chiar la nivelul elitelor. În afara acestei ipoteze, nu poţi să înţelegi cum o ţară care dispune de asemenea competenţe ajunge să fie confruntată cu probleme care ţin de erori elementare, în ultimă instanţă de nesocotirea regulii şi a învăţămintelor relevate de istoria americană. Într-adevăr, necazul a pornit în domeniul financiaro-bancar. Dar nimeni nu a oprit direcţia greşită. Visul american pur şi simplu nu poate dăinui dacă vârfurile se depărtează de filonul moral al acestui vis. Aici identificăm şi una dintre dificultăţile majore cu care se confruntă administraţia Obama, spre deosebire de administraţia Roosevelt. Atunci, visul american nu era zdruncinat. Acum degradarea vine de la vârf. Şi, tocmai de aceea, va fi mai greu de oprit. Va fi nevoie de o reconstrucţie morală la nivelul unor segmente ale elitei. Depăşirea crizei, aşa cum am mai spus, nu este doar o problemă economică, ci şi una morală, de încredere. Lucrarea politică a lui Roosevelt are, în această privinţă, valoare de bibliografie esenţială.

(va urma)

NOTE

1. „Visul american” este un termen cu o încărcătură specială în cultura americană. El se asociază invariabil cu câteva idei de bază: muncă asiduă, cumpătare, succes, celebritate, bani, frumuseţe şi condiţie fízică, excelenţă, talent, realizări ieşite din comun. Termenul ca atare a fost folosit pentru prima dată într-o lucrare din 1931 a scriitorului James Truslow Adams, The Epic of America, dar istoria sa este mult mai bogată. Are puternice rădăcini în religia protestantă, mai ales în preocupările protestante privind predestinarea şi semnele exterioare ale graţiei divine. În condiţiile în care naşterea şi poziţia socială nu mai reprezentau răspunsuri convingătoare cu privire la predestinare, mulţi credincioşi protestanţi au îmbrăţişat ideea potrivit căreia succesul financiar obţinut prin muncă asiduă este un astfel de semn al graţiei divine, un indiciu cu privire la faptul că Dumnezeu este de acord cu acţiunile umane. Ceea ce a mai primit denumirea de „materialism moral”. În secolul al XIX-lea, o serie de romane siropoase scrise de Horatio Alger Jr. înregistrează un succes enorm, prezentând personaje care, prin muncă susţinută şi perseverenţă, ajung să îşi depăşească condiţia modestă. Ceea ce inaugurează un gen literar, dar şi o adevărată legendă cu privire la saltul pe care oricine îl poate face în America de la „zdrenţe” la bogăţie (legenda “rags-to-riches”). Aceste idei vor fi consacrate de filmul american de la Hollywood, caracterizat – indiferent de intrigi, personaje, conflicte – de un puternic filon aspiraţional.

2. În decembrie 2007, John Thain a devenit directorul Băncii Merrill Lynch şi, în timpul mandatului său, a intermediat preluarea lui Merrill Lynch de către Bank of America; tranzacţia a fost foarte controversată, existând acuzaţia că problemele financiare serioase de la Merrill Lynch nu au fost prezentate într-un mod transparent investitorilor. Controversele în jurul numelui său s-au datorat şi faptului că, în contextul fuziunii cu Bank of America, Thain a încasat bonusuri uriaşe, iar după fuziunea propriu-zisă, Bank of America a primit fonduri publice prin programul de salvare a băncilor TARP. Cel mai mare scandal a fost cauzat de informaţia că, în momentul în care a devenit director la Merrill Lynch, a cheltuit mai mult de 1,2 milioane de dolari pentru reamenajarea propriului birou. În acelaşi interviu, Thain se apără de acuzaţia că şi-a reamenajat biroul cu banii contribuabililor, precizând că acest lucru se întâmplase în decembrie 2007, înainte de fuziunea cu Bank of America şi înainte de implementarea planului de salvare a băncilor. După izbuncirea scandalului de presă, Thain a dat înapoi banii pentru reamenajare, a recunoscut public faptul că a fost o greşeală şi a afirmat că, dacă s-ar mai afla într-o situaţie similară, şi-ar cumpăra mobila de la IKEA.

3. Facultatea este MIT, iar MBA-ul a fost obţinut la Harvard Business School.