Au trecut 20 de ani din momentul în care ne-am bucurat, sperând într-o descătuşare, într-o nouă viaţă, în prosperitate şi progres. Bilanţul este departe de a fi fericit. Deziluziile ne copleşesc. Ce am sperat şi unde am ajuns!

Fără îndoială, ne întrebăm de ce am ajuns aici. Vinovaţi suntem noi, cu toţii. S-a ales greşit drumul. Ne-am întemeiat prea puţin pe propriile noastre forţe, pe tradiţiile şi evoluţia noastră. În loc să ne întoarcem şi să reluăm un proces de evoluţie propriu, am căutat modele în afară, la alţii. Dar ceea ce ne-a lipsit a fost mai ales o conştiinţă proprie, care să corespundă intereselor şi necesităţilor noastre. Această conştiinţă a fost motorul pe care s-au întemeiat generaţiile care au realizat o admirabilă operă de construcţie. În ciuda adversităţilor, ele au fost ziditoarele României. Noi însă am contribuit sau am asistat pasivi la distrugerea unei patrii.

Faptul că ne comportăm ca o populaţie şi am uitat că suntem o naţiune reflectă o stare de fapt deosebit de îngrijorătoare şi răspunderea revine clasei politice care s-a format după marea răsturnare, comportamentului şi atitudinilor ei. Cum s-ar putea altfel ca acumulări şi construcţii să fi fost tratate ca fier vechi şi ca gunoaie şi să fie risipite în toate zările? Cum ar fi de înţeles distrugerea unei reţele de irigaţii mai necesară astăzi ca oricând? Cum n-a putut fi elaborat de la început un plan în temeiul căruia să se înlăture absurdul şi să se redea industriei parametrii renaşterii ei? Al cui a fost interesul ca să se urmărească metodic distrugerea simţămintelor de dragoste de patrie şi ca tinerii români să nu mai fie crescuţi ca tineri români? Dar cum s-a putut, mai ales, ca în locul unei clase politice dăruită către ţară şi interesele ei să apară şi să se dezvolte o categorie parazitară, pusă pe îmbogăţire, dispusă nu rareori la jocuri necinstite şi rareori capabilă să dea României dregători capabili şi oneşti?

Dar trebuie să ne punem şi întrebarea cine răspunde pentru atari situaţii? Cât timp ele vor mai fi tolerate şi nu vor fi sancţionate? De altfel, şi în ceea ce priveşte trecutul, urmărim – după mine nefiresc – sancţionarea unor atitudini de natură ideologică, iar faptele grave de natură penală sunt lăsate în uitare. Când o ţară întreagă a stat prizoniera unui sistem timp de decenii, când milioane de oameni au fost, vrând nevrând, pionii acestuia, nu atât apartenenţa la un grup sau la altul – de la miliţian, la magistrat sau la dascăl – a contat, ci comportamentul efectiv al fiecăruia, măsura în care s-a pretat sau a evitat de a fi un instrument prin care să fie lezat cel din preajma sa. Şi în trecut, ca şi pentru zilele noastre, răspunderea a fost şi este individuală şi ea nu poate fi judecată cinstit decât printr-o minuţioasă analiză de caz.

Dar, revenind la zilele noastre, nu trebuie să mai acceptăm ca nimeni să nu răspundă, ca proasta cârmuire şi jefuirea să ne întunece orizontul speranţelor. O legislaţie corespunzătoare trebuie să sancţioneze nemilos pe cei care şi-au asumat funcţii publice şi care nu şi-au îndeplinit şi nu-şi îndeplinesc cinstit mandatul asumat.