Moise-vodă este unul dintre domnitorii care s-au aflat prea puţin timp pe tronul Ţării Româneşti pentru ca manualele şcolare să-l mai prezinte alături de bravii voievozi ai neamului. Foarte puţini ştiu însă că acest domnitor uitat îşi odihneşte somnul veşnic de 480 de ani în naosul bisericii de la Mănăstirea Bistriţa vâlceană, alături de Sfântul Grigorie Decapolitul şi marele ban Barbu II Craiovescu.

Moise-vodă i-a urmat la tron lui Radu de la Afumaţi, domnitorul omorât împreună cu fiul său în bisericuţa din dealul Cetăţuii, la Râmnicu Vâlcea, de către boierii Neagoe vornicul, din Periş şi Drăgan postelnicul, din Merişani. Boierii care îl executaseră pe Radu de la Afumaţi au dorit să-l pună domn pe Basarab VI, dar Poarta nu acceptat această propunere şi l-a investit pe Moise-vodă, fiul lui Vladislav III.

La sfârşitul lunii martie 1529, Moise-vodă anunţă braşovenilor instalarea sa pe tronul Ţării Româneşti cu ajutor turcesc, intitulându-se „Cu mila lui Dumnezeu Io Moisi voievod, domn român [...] şi m-au trimis pe domnia mea cu cinstitul steag de la Poartă şi din mâna împăratului a fi domnitor Ţării Româneşti”. După aceea, încă din mai 1529, el emite mai multe hrisoave de danie pentru Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, fapt care arată că relaţiile cu această familie erau dintre cele mai  bune. Pentru a întări această legătură, Moise-vodă dă pe sora sa de soţie lui Barbu II Craiovescu, mare ban al Craiovei. Nunta are loc la 13 februarie 1530, prilej cu care domnul a suprimat un grup de mari boieri, printre care se aflau şi ucigaşii domnitorului Radu de la Afumaţi.

Relaţiile Craioveştilor cu Poarta otomană se răciseră după orientarea lor către imperialii austrieci, şi implicit ale domnitorului Moise-vodă. Boierii filoturci scăpaţi de execuţiile acestuia „s-au dus la sultan şi au uneltit ca să-l scoată din scaun pe Moise-voievod şi au adus domnia lui Vlad-voievod”.

Intrarea în Ţara Românească a lui Vlad, căruia i s-a spus mai apoi Înecatul (a murit la doi ani după ce luase domnia, înecat în Dâmboviţa, cu cal cu tot, în urma unui chef prelungit), cu oşti turceşti conduse de Mehmed, beiul de Nicopol, a avut loc în a doua jumătate a lunii mai 1530. S-au dat câteva lupte din care Moise vodă a ieşit învingător, dar a fost totuşi silit să se retragă spre Transilvania, ajungând la Sibiu. Vlad-voievod scria din Ţara Românească sibienilor, cerându-le să-l ucidă: „să nu mai fie viu la graţia voastră, ci să-l omorâţi cum puteţi”.

Moise îşi continuă nestingherit la Sibiu pregătirile campaniei militare pentru reluarea domniei. La 18 august 1530, părăseşte Sibiul îndreptându-se spre Braşov, unindu-se la Făgăraş cu
detaşamentul condus de nobilul transilvan Ştefan Mailath. Vlad a fost informat de către braşoveni despre intenţiile adversarului său şi a concentrat oştile, ieşind în întâmpinarea lui Moise şi Mailath. Aceştia, după ce au trecut pe la Bran şi Rucăr, după 22 august 1530, au mers „către apa Oltului”, năzuind, desigur, să treacă în banatul Craiovei, al cărui ban, cumnatul său, Barbu II Craiovescu, i se va alătura în vederea înfruntării hotărâtoare.

Această luptă a avut loc în ziua de 29 august 1530, la Viişoara, în judeţul Olt, la 25 de km de Slatina, aşa cum este consemnat în cronica lui Radu Popescu şi într-o cronică secuiască contemporană evenimentelor. Victoria este de partea interpusului Porţii, iar tânărul domnitor Moise-vodă (avea vârsta de 22 ani) a căzut în luptă împreună cu Barbu II Craiovescu. Ştefan Mailath a scăpat cu viaţă, fiind luat  prizonier de învingători. După luptă, Vlad-voievod şi Mehmed bei au organizat o expediţie de pedepsire a sibienilor şi braşovenilor care îl sprijiniseră pe fostul domn, producând ţinutului braşovean o pagubă de o sută de mii de aspri.

Trupurile celor doi au fost înhumate la Mănăstirea Bistriţa, iar pe piatra de mormânt stătea scris: „Cu blagocestiv sfârşit a răposat Io Moise voievod, fiul lui Vladislav voievod, care a făcut război la Viişoara, în anul 7032 [transcris greşit], luna august 29″. În urma refacerilor monumentului istoric din timpul lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey, între anii 1846-1855, lespedea a fost „stricată” şi s-a pierdut, aşa cum s-a pierdut şi amplasamentul iniţial al mormântului. Textul ei a fost copiat în 1846, când au început lucrările de restaurare.

O perioadă de numai un an şi jumătate nu este concludentă pentru a aprecia calităţi sau realizări notabile ale tânărului domnitor muntean, un singur aspect este însă demn de a fi remarcat: orientarea spre o politică ostilă faţă de Imperiul Otoman, într-un moment de mare expansiune a acestuia.