Personajul mitic feminin care patronează în calendarul popular ziua de joi are două atribuţii distincte: sfântă şi zeiţă a morţii. Ca sfântă, aceasta ar fi o fecioară frumoasă care apără lumea de furtuni şi grindină (Iaşi, Tutova) sau o femeie binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea, care locuieşte în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate şi păzite de fecioare (Tutova), de unde îşi manifestă puterea miraculoasă asupra oamenilor, holdelor şi vitelor. În cea de a doua ipostază, personificarea zilei de joi este numită Joimăriţă şi are înfăţişare înfiorătoare: capul uriaş, părul lung şi despletit, dinţii laţi şi gura căscată. Spre deosebire de Sfânta Joi, este asemuită cu o babă zmeoaică, cu o stafie sau cu un animal respingător. Uneltele ei de pedeapsă şi tortură, pe care le poartă cu sine, sunt legate de foc: căldăruşa cu jar şi vătraiul. Joimăriţa este nelipsită de la focurile rituale aprinse după un anumit ritual în noaptea de Joimari, prezenţă consemnată şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei: „Giomaricele se numesc nişte femei care în joia de dinaintea Paştilor merg dis-de-dimineaţă la focurile care în acea zi obişnuiesc să se sprindă pretutindeni la case” (apud I. Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 224).

Focurile aprinse în Joia Mare din Săptămâna Patimilor pentru fiecare mort în parte, pe podeaua de lut a locuinţei, în curtea gospodăriei şi pe mormintele din cimitir, şi pentru toţi morţii laolaltă în curtea bisericii şi în cimitir, sunt supravieţuiri ale ritului funerar de incinerare practicat de carpato-dunăreni înainte de generalizarea înhumării creştine. Credinţa că în noaptea de Joimari se deschid mormintele, uşile iadului şi raiului pentru a reveni aici sufletele morţilor până în Sâmbăta Rusaliilor (Moşii de Vară) a fost atestată în toate zonele etnografice. Sufletele morţilor sunt întâmpinate cu pomeni abundente la Joimari, când se spune că atunci se satură morţii, şi cu mici ruguri aprinse, numite Focuri de Joimari. Aceste focuri nocturne se diferenţiază de celelalte focuri rituale de peste an aprinse la alte sărbători calendaristice (Măcinici, Lăsatul Secului, Sângiorz, Florii, Sânziene), prin reguli stricte: sunt dedicate morţilor şi se aprind pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii laolaltă; sunt arse în special plante uscate cu puteri magice (bozul, alunul) aduse de copii, fete nemăritate sau de femei iertate; pomenile sunt date peste focuri, ca peste sicriu sau peste groapă în ritul funerar de înhumare; focul (rugul funerar) este ocolit cu apă sau cu tămâie; în jurul focului sunt aşezate scaune pentru morţi; apar, adesea, ospeţe funerare, pomeni cu mâncare şi băutură şi altele. Rezultă că Focurile de Joimari sunt replica ritului funerar de incinerare simbolică a divinităţii precreştine şi a învierii acesteia după trei zile, în Sâmbăta Paştelui (Sâmbăta Morţilor), la ritul creştin de înhumare a Domnului Iisus în Vinerea Mare şi a Învierii Sale, tot după trei zile, în Duminica Paştelui. Biserica creştină a avut mult de luptat cu acest obicei străvechi de vreme ce mitropolitul Sava Brancovici cere pedepsirea oamenilor sau femeilor „care vor face foc la Joia Mare” (Ştefan Meteş, Istoria bisericii românilor din Ardeal, I, Arad, Arad, 1918, p. 238).

Cu timpul, Joimăriţa legată de ritul funerar de incinerare specific populaţiei autohtone geto-dace devine un personaj justiţiar, care controlează şi pedepseşte în noaptea de Joimari fetele şi femeile leneşe care nu reuşesc să-şi termine de tors cânepa şi inul. Neiertătoare, aceasta folosea mijloace cumplite de tortură: le ardea degetele şi mâinile, le pârlea părul şi unghiile, le incendia cânepa, câlţii şi fuioarele netoarse. Rolul Joimăriţei era jucat de o femeie îmbrăcată în zdrenţe care intra, în înţelegere cu părinţii copiilor, în case şi începea să controleze dacă cânepa a fost toarsă. În cazul în care femeia deghizată în Joimăriţă găsea fuioare netoarse, fetelor li se pârlea vârful degetelor (sudul Olteniei, vestul Munteniei). Uneori, Joimăriţa pedepsea şi flăcăii care, până la ziua ei, nu terminau de reparat gardurile sau nu îşi îngrijeau bine vitele pe timpul iernii, ca să fie pregătite primăvara pentru plug.

Prin Maramureş şi prin Munţii Apuseni, în nopţile de Joimari sau de Paşti, când se crede că se deschid mormintele ca sufletele morţilor să vină ca să se întâlnească şi să petreacă cu cei vii, în cimitirele şi curţile bisericilor se întind mese bogate. Gospodarii aduc colaci, mâncăruri gătite, băutură şi lumânări pe care le întind pe mesele din adăposturile special construite, numite şetre, sau le pun direct pe pământ, lângă morminte. După binecuvântarea mesei făcută de preot, urmează, la lumina lumânărilor, ospăţul propriu-zis. La această întâlnire anuală a viilor cu morţii participă întreaga suflare a satului: săraci şi bogaţi, bătrâni şi tineri. La încheierea ospăţului funerar, oamenii săraci primesc pomeni.

La ancheta efectuată pentru Atlasul Etnografic în perioada 1972-1983, ciudatul personaj al Panteonului românesc, Joimăriţa, a fost frecvent atestat în credinţele, superstiţiile şi zicalele populare: „Când o femeie era foarte rea, lumea îi zicea Joimăriţa” (Coţofeneşti, jud. Bacău); „Joimăriţa era o femeie urâtă. Când te cerţi în sat cu cineva se spune că eşti ca Joimăriţa” (Brăneşti, jud. Galaţi); „Joimăriţa venea la fetele leneşe care n-au tors lâna până la Joimari şi striga: «Câlţi, câlţi torsu-i-ai, zgrebeni îndrugatu-i-ai». Le lua ghemele şi le arunca pe foc” (Dâmbovicioara, jud. Argeş); „La Joimari gazda aprindea în curte focul morţilor” (Band, jud. Mureş); „Gospodarul aprindea foc din boji în curte şi la cimitir, pentru că vin morţii să bea apă” (Peştişani, jud. Gorj); „Se făcea în curte foc de boji uscaţi, aduşi de copii de pe deal. Se puneau scaune ca să stea morţii pe lângă foc şi vase cu apă” (Orodel, jud. Dolj); “Făceau focuri în faţa caselor ca să se încălzească morţii. Se puneau ulcele cu vin lângă foc care se dădeau apoi de pomană” (Braniştea, jud. Galaţi); „În Joia Mare, carelor stricate li se dădeau foc lângă biserică” (Almaşu Mare, jud. Alba) etc.

Joimăriţa poartă numele zeului roman Jupiter, dar are atribuţii specifice unui zeu al Indiei antice, unde joia era ziua săptămânii dedicată divinităţii adorate, precum duminica la creştini, sâmbăta la evrei şi vinerea la musulmani. În unele ţinuturi carpato-dunărene (Maramureş, Bucovina) joia era respectată ca zi de sărbătoare, slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sub influenţa creştinismului, funcţia ei cultică a fost preluată de ziua de duminică (Dies Dominica - ziua Domnului). În calendarul popular, cele 52 de joi ale anului calendaristic sunt grupate în cicluri de zile cu aceeaşi semnificaţie (Joile Nepomenite, Joile Oprite sau Joile Verzi) şi în sărbători specifice (Joimari, Joia Paparudei, Joia Iepelor, Joia Bulciului, Joia Furnicilor ş.a.).

Joimăriţa şi Focurile de Joimari sunt noi argumente în sprijinul ipotezei că istoria românilor, pusă în legătură exclusivă cu Roma antică, se bazează pe mitul unui centru de întemeiere, pe un axis mundi care ar fi fost capitala Imperiului Roman. După împlinirea aspiraţiilor de veacuri ale carpato-dunărenilor de a se uni în acelaşi trup etnic şi teritorial prin Mica Unire (1858) şi prin Marea Unire (1918), românii mobilizaţi de spiritul înflăcărat emanat de cuvintele cronicarului „De la Râm ne tragem” şi de deviza Şcolii Ardelene „Noi suntem urmaşii Romei” s-au implicat cu mare entuziasm pentru a dovedi descinderea românilor direct din romani. Fără să-şi dea seama, ei au trecut pe planul secund strămoşii autohtoni, geto-dacii, şi fără să-şi fi pus problema cum ar fi fost posibilă asimilarea unui mare popor al antichităţii - Dacia - prin cucerirea şi stăpânirea unei mici părţi din teritoriul acesteia (aproximativ 100 000 kmp care ar reprezenta 10-15 % din suprafaţa totală) pe o perioadă de numai 165 de ani, aveau să declanşeze un grav complex identitar privind geneza, limba, cultura, istoria, etnografia şi folclorul carpato-dunărenilor.