Câteva dintre marile minciuni ivite din spuma revoluţiei au răposat relativ repede, sucombând datorită propriei lor enormităţi - de pildă, povestea cu cei 60.000 de morţi de la Timişoara. Altele, par a avea tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Printre ele, marota cu buldozerele care au demolat satele româneşti, „în primul rând cele aparţinând minorităţilor” - cum scrie Tony Judt în monumentala sa Istorie a Europei după 1945 - epoca postbelică. Cartea, peste 800 de pagini în format academic (Ed. Polirom, Iaşi), este considerată de “The Times Literary Suplement” „o relatare magistrală a descoperirii de sine a Europei”, în vreme ce postfaţatorul, Mircea Mihăieş, remarcă „vasta cuprindere a unor fenomene de civilizaţie nu doar disparate, ci şi contrarii”. Este, într-adevăr, o cercetare de copleşitoare amploare, până acum, cred, unică. Judt, profesor de studii europene la New York University, investighează cu incontestabilă autoritate cea mai spectaculoasă şi contradictorie perioadă a veacului trecut, distingând  liniile de forţă în temeiul cărora s-a construit şi închegat Europa de azi. Probabil că tocmai imensitatea materialului documentar utilizat explică şi nu puţinele „scăpări” din paginile dedicate României. Cum ar fi: „Scrisoarea celor şapte (?)” nu-l include printre semnatari şi pe Goma, „cazul Pătrăşcanu” nu a fost niciodată „comasat cu al Anei Pauker” (care, în treacăt fie spus, n-a fost „fiica unui măcelar din Moldova”, ci a hahamului din Codăeşti), niciodată n-au fost introduse la noi, „pentru a spori productivitatea, norme fixe de muncă obligatorie duminicile şi sărbătorile”, după cum n-a fost practicată „examinarea lunară obligatorie pentru toate femeile aflate la vârsta procreerii” ş.a. Tabloul vieţii pe plaiul mioritic în ultima perioadă a ceauşismului a fost suficient de întunecat pentru a nu mai necesita umbriri suplimentare exagerate - şi, oricum, tuşa negrului ficţional se pierde în imensitatea fondului negru general, păstrat ca un zaţ amar în amintirile românilor. Sigur că, într-o lucrare ştiinţifică având astfel de pretenţii, exactitatea deplină ţine de regula jocului, numai că, aflându-ne în faţa unei cercetări de reală amploare, mărunţişurile ar mai putea fi şi trecute cu vederea. Nu şi atunci când informaţia distorsionată poate masca şi induce opinii discutabile. Cum ar fi relatarea asupra evenimentelor de la Tg. Mureş (19 martie 1990): „8 oameni au fost ucişi şi 300 răniţi în atacurile coordonate asupra minorităţii maghiare locale.” Mihăilă Cofariu fiind, probabil, inclus printre cei 300 de minoritari… Dar să revenim la „teza buldozerului”, care a făcut epocă şi a rămas înfiptă în mentalul naţiei precum un virus de neşters în hardul computerului. „Europa Liberă” a pus-o în circulaţie mai întâi ca metaforă. De la microfonul postului münchenez, Dan Ionescu dădea ca exemplu de demolare satul Sălăgeni (Dumbrăveni - Suceava), rămânând, totuşi, precaut în concluzii: „este acum imposibil de determinat dacă depopularea de la Sălăgeni este rezultatul unui proces natural sau rezultatul unei decizii politice”.  Întrebaţi la Sălăgeni (eu, unul, am făcut-o) - nimeni n-a zărit niciodată vreun buldozer… barem în vis. Pentru a susţine aceeaşi „teză a buldozerului”, s-a recurs, apoi, la exemplul comunei Otopeni, unde,
într-adevăr, un număr de case au fost demolate în 1986. Trecută în contul abuzurilor sistematizării rurale, chestiunea avea, de fapt, cu totul alt mobil: construirea noii piste a aeroportului Otopeni… Cercetând presa europeană a acelor ani, ziaristul belgian Gérald de Selys, în cartea Médiamensonges, a sesizat o nuanţă în plus: „se relata pe larg că buldozerele acţionau mai ales în satele locuite de maghiari şi germani, deoarece Ceauşescu, în ura împotriva minorităţilor naţionale, dorea o deplină purificare etnică”, ceea ce susţine, după cum am arătat mai sus, şi  Tony Judt, după trecerea a două decenii de la furtunosul 1989. Socot că a venit vremea să isprăvim cu poveştile: nici un sat nu a fost distrus şi nicicum… cu buldozerul. Ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul ceauşist al sistematizării rurale, dar asta-i cu totul altceva. Colind ţara în lung şi-n lat. Pretutindeni întreb dacă se ştie, în respectiva arie, de vreun sat abuziv demolat. N-am aflat nicăieri despre aşa ceva. (Totuşi, un răspuns afirmativ am primit la Slava Rusă, jud. Tulcea, unde, într-adevăr, a acţionat incriminatul buldozer, care a dărâmat ruinele celei mai vechi mănăstiri de pe teritoriul României, din sec. V-VI. S-a petrecut după anul 2000, la iniţiativa unui întreprinzător particular.) N-a fost dărâmat niciun sat, nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât şi Hotărârea din 1985 prevedeau obligaţia ca strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul centrului de comună. Nu s-a construit niciodată vreun bloc cu astfel de destinaţie. În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască clădiri noi”. Atât, cătunele urmând să moară „de moarte bună” şi în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Este interesant de observat că în dezbaterile europene ce au premers adoptarea Cărţii amenajării teritoriului, începute la Haga în 1985 şi încheiate la Hanovra în 2000, pot fi regăsite şi… ecouri ale Hotărârii din 1985. Altfel formulate, dar, în esenţă, se cere ca fiecare aşezare rurală să dispună de unităţi echivalente cu cele prevăzute în documentul românesc, potrivit căruia oricare comună urma să aibă „una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe. Utopii. Dar care o mai fi situaţia astăzi? Unde-s casele de cultură, cinematografele, băile publice, reţeaua de canalizare? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc. etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi. Un singur lucru mă pune, totuşi, pe gânduri: gazetarul belgian Selys priveşte astfel intenţiile sistematizatoare ceauşiste, vizavi de restul continentului; „o asemenea civilizaţie fusese distrusă de mult în Occident, în vreme ce României i se cerea să rămână doar o imensă zonă etnografică” (!?).