Imaginea lui Caragiale-statuie, operă a sculptorului Constantin Baraschi, legat fedeleş cu cabluri de sârmă de sus şi până jos, peste piept, peste mâini şi peste picioare, peste obraji şi peste gură, imagine terifiantă, reprodusă pe pagina întâi a primului număr al Clipei, reprezintă, ne-am permis noi să sugerăm, un simbol nu numai pentru destinul lui Caragiale într-o democraţie originală ca a noastră, atât de străină de idealurile identităţii naţionale şi de spirit sau în orice caz atât de indiferentă faţă de acestea şi de supusă agresiunii uniformizatoare şi deznaţionalizatoare a globalizării.

Înlăturarea statuii lui Caragiale din faţa Naţionalului care îi poartă numele genialului scriitor, după ce opera lui Constantin Baraschi a fost supusă unui adevărat tir nimicitor până la a fi demascată ca aparţinând de fapt lui Lenin!, peste trupul căruia ar fi fost altoit capul creatorului Scrisorii pierdute, înlăturare executată cu un zel slugarnic ce a compromis pe vecie autorii ei, pune sub semnul întrebării cu acelaşi sens şi deciziile directoriale ce au urmat, cum au fost scoaterea din repertoriul primei scene a Scrisorii pierdute şi uitarea programării Nopţii furtunoase, renunţarea la spectacolele cu Crimă pentru pământ, cu o reprezentaţie numai înainte a se împlini cincizeci, excluderea zgomotoasă publicistic a Apusului de soare, una din cele mai tulburătoare versiuni regizoral-scenografice şi actoriceşti a capodoperei lui Delavrancea, la rândul ei acuzată ignobil de trepăduşi jurnalistici de naţionalism, după ce fusese salutată entuziast şi de reprezentantul Consiliului Europei şi de mari oameni de cultură români şi de ierarhii Bisericii ortodoxe până la Patriarhul Teoctist, ca să fie minimalizată apoi în favoarea unui demers scenic undeva prin Moldova, unde Ştefan cel Mare era văzut mai ales ca victimă a priapismului. De aici şi până la casarea decorurilor, cum se spune eufemistic, n-a mai fost, se pare, decât un pas. Un corolar al demersului consacrat cu o rară patimă deznaţionalizării identităţii scenei, l-a constituit marginalizarea, până la epuizarea profilului ei distinct, a trupei tinere a Naţionalului care se impusese inclusiv în Trilogia satirică a lui Caragiale şi îşi asumase strălucit mai bine de optzeci la sută din repertoriu. Nu mai insist. Îmi amintesc acum că privite faptele dintr-o asemănătoare perspectivă intenţionat distrugătoare, n-a fost deloc întâmplătoare nici sugrumarea, din urmă cu aproape douăzeci de ani, a Teatrului Mic şi a Teatrului Foarte Mic prin desfiinţarea programului lor repertorial care ar fi putut şi ar fi trebuit să onoreze superlativ universul cultural post-revoluţionar.

În mijlocul avatarurilor confuziei generale bine dirijate începând din ultima decadă a lui decembrie ‘89, la 8 ianuarie ‘90, „s-a făcut brusc lumină pe Sărindar”. Aşa cum informa cu o mare satisfacţie şi lăcomie pedepsitoare România liberă, cu litere mari într-un chenar bine conturat, „În sfârşit, cu optzeci şi… de voturi pentru şi opt contra (de fapt două, Carmen Galin şi Ştefan Iordache), Dinu Săraru a fost descăunat de la Teatrul Mic”.

Aceasta, imediat după ce echipele Radiodifuziunii şi Televiziunii franceze, instalate cu toată aparatura şi antenele speciale la Teatrul Mic, gata să înceapă transmisiunea directă a unui interviu cu directorul Teatrului, teatru văzut prin repertoriu şi audienţă ca unul al rezistenţei, în urma informării disciplinate făcute secretarului general al Ministerului Culturii, acesta, după o consultare cu noua conducere a instituţiei, a comunicat realizatorilor să-şi strângă aparatura şi să plece! Nici Teatrul Mic, nici directorul său nu erau prevăzuţi pe lista dizidenţilor şi a adeverinţelor în consecinţă, acordate de cine hotăra împărţirea bulelor papale.

A urmat, fireşte, instalarea grăbită a noului director, un poet şi cărturar de o candoare perfectă, indicat, cred, de Cotroceni, şi, bietul de el, credincios, şi-a a început scurta, foarte scurta carieră şi şi-a şi încheiat-o astfel, cu o sfeştanie făcută de un prieten popă de pe la Tulcea, care, cu o căldăruşă de la recuzită şi un mănunchi de busuioc, a binecuvântat şi a botezat tot Teatrul Mic, sală şi coridoare şi cabine şi culise şi podul şi chiar, mergând de-a buşilea, tranşeele de sub scenă, ca „să piară Duhul Necuratului” - Necuratul fiind eu - cum scria, cu o aceeaşi pomenită satisfacţie, Informaţia Bucureştilor.

Secundo-tempo: scoaterea din repertoriu a marilor spectacole şi distrugerea decorurilor cu excepţia, mi se pare, a Pluralului englezesc şi, o vreme scurtă, a cabaretului politic Astă seară, stau acasă. Reamintesc că, aici, pe Sărindar, s-au jucat şi Maestrul şi Margareta, şi Să îmbrăcăm pe ce goi, şi Ivona, Principesa Burgundiei, şi Richard al III-lea, şi Nişte ţărani, şi Evul mediu întâmplător, şi Amurgul burghez, şi Ca frunza dudului din rai, şi Diavolul şi bunul Dumnezeu, şi Cerul înstelat, şi Dama cu camelii, şi Nebuna din Chaillot, şi O scrisoare pierdută - spectacolul care a determinat cea mai mare anchetă de partid, de securitate şi de procuratură, din teatrul românesc. Decapitat şi Teatrul Mic, şi această decapitare se poate spune că a fost, astfel, şi atunci, strâns legată de Caragiale!

Nu ştim cine poate fi liniştit acum, astăzi vreau să zic, când statuia ilustrului autor al trilogiei satirice a fost, în sfârşit, scoasă din mijlocul Bucureştilor şi stă, uitată şi prăfuită, în colţul unui scuar modest, pe o stradă mărginaşă, iar Naţionalul şi-a pierdut numele. Nu e, însă, nici o îndoială că s-a dorit!