Cuvente den bătrâni

Citesc, cu viu interes, o scrisoare pe care, în 1875, Mihai Eminescu o adresa lui Leon Negruzzi, prefectul judeţului Iaşi. Apreciindu-i bunăvoinţa şi zelul ca administrator, poetul îşi exprima încrederea că prefectul va avea răbdarea de a citi până la sfârşit scrisoarea şi nu se îndoia că „îl vor interesi cestiunile” ce urma „a le pune pe tapet”. În privinţa dezlegării „cestiunilor”, autorul scrisorii avertiza „a nu o încerca decât parţial”.

Subiectul scrisorii, cum îl anunţa încă de la început, se referea la „greutăţile pe care le poartă poporul nostru rural”, greutăţi sub care „sărăcea din zi în zi”. Ceea ce făcea ca numărul populaţiei să scadă „în proporţiuni înspăimântătoare pentru orice econom politic”. Cauzele acestei situaţii erau, în opinia poetului, lesne de aflat. El constata că „înaintea înfiinţărei căilor de comunicaţie, exportul nostru era minim; cerându-i-se puţin, noi lucram puţin”. În acelaşi timp, aprecia că, după înfiinţarea căilor de comunicaţie, „astăzi ni se cere mult şi noi lucrăm mult”, dar va observa că „la noi lucrează doar o singură clasă”, în seama muncii căreia „trăim toţi, de la Domn pân’ la dorobanţ”. Această clasă o formau ţăranii, în apărarea cărora năzuia a şi-l face susţinător şi părtaş pe adresantul scrisorii. Cu atât mai mult cu cât, susţinea poetul, era ştiut că „noi n-avem o industrie pe care s-o schimbăm cu grâne şi aur străin, n-avem manufacturi care să fie căutate în alte ţări” şi, mai mult, „n-avem alte clase pozitive, decât pe ţărani”.

Eminescu, făcând o comparaţie între clasa ţărănească de la 1827 - „cam tot atât de numeroasă ca şi astăzi”, îndeletnicindu-se, pe atunci, „cu păscutul hergheliilor de cai şi cirezilor de boi, singurul obiect de export”, aceasta îngăduindu-i „să se păstreze în putere cu mămăligă, brânză şi verdeţuri, căci munca puţină cerea consumare puţină” - şi cea din anul redactării scrisorii, se întreba dacă „va putea să trăiască astăzi acelaşi trai?”. Cu atât mai mult, afirma poetul, „când munceşte astăzi de zeci de ori pe atâta, când birurile sunt cu mult mai grele, când mersul societăţii îl sileşte să producă mult mai mult”. La întrebarea astfel formulată, răspunsul îl dădea fără echivoc: „cine produce mult şi consumă puţin moare, şi moartea ne răspunde prin cifre statistice că poporul românesc, dacă va mai rămânea în starea sa de astăzi, e menit să se stingă.”

Iată şi soluţia preconizată pentru a se evita o asemenea nedorită şi tragică perspectivă: „ţăranul nostru de astăzi, ca să nu se stingă, trebuie înlocuit prin alt fel de ţăran, trebuie ca fiul-său să fie alt fel de om, trebuie ca acesta, cu aceeaşi sumă de putere, să producă mai mult şi acestea toate trebuie să le înveţe la şcoală.” Va şi pleda, de aceea, în scrisoare, pentru „instrucţie generală”, numai astfel putându-se spera „că ţăranul viitor va şti să-şi caute de interese mult mai bine decât cel de astăzi”.

La vârsta de numai 25 de ani, Eminescu ştia să nu idilizeze realităţile şi să nu se arate prizonierul unui optimism fără suport faptic. El se arăta îngrijorat de „aparatul greoi al statului”, despre care susţinea că „nu-i făcut pentru binele ţăranului nostru”, din moment ce administraţia era instituită „mai mult în favoarea proprietăţii mari” (citeşte, a moşiilor boiereşti), iar justiţia avea a face „mai mult cu procese pentru moşii, succesiune de bani etc.” În ce privea „şcoalele secundare”, ele creşteau „generaţii de scriitori meniţi a se tăvăli prin tot soiul de cancelarii, iar nu oameni vrednici, cari să se susţie însuşi prin munca lor”. Aşa se făcea că, pe atunci, susţinea poetul, toată lumea, la noi, apela „la buget, adică direct sau indirect la punga sau munca clasei pozitive, a ţăranului”.

Opresc aici textul scrisorii, care se încheia cu unele solicitări punctuale către prefect, solicitări izvorâte din responsabilităţile ce-i reveneau lui Eminescu în calitatea sa de revizor şcolar.

Numeroase ar fi consideraţiile ce ar putea fi generate de gândurile ivite de sub pana, întotdeauna resposanbilă, a genialului poet, dacă le-am raporta la realităţile de azi ale satului românesc. Dar, înainte de toate, îmi pare firesc a evidenţia preocuparea profundă a unei mari conştiinţe intelectuale, cum a fost poetul, pentru starea ţărănimii din vremea aceea. El considera că de starea ei, în calitate de clasă pozitivă, depindea însuşi destinul ţării, ţărănimea condiţionând progresul şi sănătatea societăţii româneşti. Sunt, de asemenea, semnificative, şi cu rezonanţe în actualitatea noastră, despărţită de 135 de ani de momentul radiografiei eminesciene, îngrijorările privind posibilitatea, izvorâtă din cifre statistice, ca ţăranul nostru „să se stingă”. Privind spre condiţia materială şi starea morală a ţărănimii actuale, e de aşteptat ca fiecare intelectual conştient de menirea şi responsabilităţile sale faţă de destinul naţiei, în întregul său, să fie preocupat şi îngrijorat de modul cum înţeleg diriguitorii treburilor publice să abordeze problema ţărănească şi să iniţieze soluţii de anvergură şi de eficient pragmatism pentru a înlătura cât mai repede cu putinţă opţiunile improvizate, declaraţiile demagogice de dragoste faţă de lumea satelor, condiţiile precare în care îşi duc traiul milioane de ţărani. Şi, poate, ar fi de analizat şi dacă nu cumva aprecierea din ultimul sfert al veacului al XIX-lea (potrivit căreia societatea în întregul său se confrunta cu „aparatul greoi al statului”) nu-şi păstrează actualitatea, fiind de luat în consideraţie acel avertisment. Şi poate ar fi de asemenea util dacă, în spirit analitic, lucid, s-ar căuta răspuns şi la aprecierea de atunci a poetului, în virtutea căreia aparatul statului „nu era făcut pentru binele ţăranului nostru”. Se poate ajunge astfel, apelând la textele de peste decenii ale înaintaşilor, nu numai la întrebări necesar a fi rostite cu claritate, ci şi la adoptarea unor soluţii imperativ necesare.