Interzicerea cotidianului Jurnalul de dimineaţă, la 10 iulie 1947, sub pretextul atitudinii anti-sovietice, dovedeşte modul arbitrar în care au fost suprimate majoritatea ziarelor care nu se integrau ofensivei comuniste de construire a unei noi culturi, a unei noi societăţi, proiect bazat pe distrugerea legăturilor cu trecutul şi impunerea modelului sovietic.

„Legalitatea” acestei măsuri era explicată de autorităţi prin obligaţia de a respecta întocmai Convenţia de Armistiţiu şi de a menţine bune relaţii cu statele vecine, în special cu Uniunea Sovietică. Această politică a presupus acceptarea necondiţionată a pierderilor teritoriale din iunie 1940 şi s-a manifestat prin interzicerea oricărei referiri la teritoriile anexate de Uniunea Sovietică, Basarabia şi Bucovina de Nord. Din septembrie 1944, aceste cuvinte au devenit tabu pentru presa românească, ziariştii evitând să le folosească pentru a nu fi acuzaţi de sabotarea Convenţiei de Armistiţiu sau de atitudine anti-sovietică.

Instituţiile care urmăreau respectarea acestor norme erau Ministerul Propagandei, în cadrul căruia funcţiona cenzura presei, şi Comisia Aliată de Control (Sovietică) - în care reprezentanţii S.U.A. şi ai Marii Britanii aveau un rol pur formal - prin biroul de cenzură. Direcţia Presei din Ministerul Propagandei Naţionale (Ministerul Informaţiilor din martie 1946) exercita controlul asupra presei şi punea în aplicare măsurile privind suspendarea şi suprimarea publicaţiilor periodice. Constituită potrivit articolului 18 din Convenţia de Armistiţiu, C.Al.C. (Sovietică) a funcţionat până la ratificarea Tratatului de Pace de la Paris şi a instituit cenzura sovietică asupra presei româneşti. Şeful biroului de cenzură de pe lângă C.Al.C. (Sovietică) putea cere şi chiar impune suspendarea sau suprimarea ziarelor care ar fi adus atacuri la adresa Uniunii Sovietice sau a Naţiunilor Unite. Menţionarea cuvântului Basarabia era percepută ca un astfel de atac.

În cazul ziarului Jurnalul de dimineaţă decizia de suprimare a aparţinut C.Al.C. (Sovietică), pentru faptul că în numărul 780 din 10 iulie 1947, în articolul „Colonia românească din China”, apărea numele Basarabia şi se discuta despre românii basarabeni. Direcţia presei a dispus aplicarea acestei măsuri, deşi articolul trecuse de cenzură şi primise „bun de imprimat”, după cum aflăm din memoriul lui Tudor Teodorescu-Branişte. Dacă luăm în calcul şi faptul că articolul aparţinea unui colaborator extern şi nu unui redactor permanent al ziarului, putem presupune că a fost o înscenare grosolană pentru ca acest ziar incomod, aflat în tabăra opoziţiei, să poată fi suprimat.

Această ipoteză este susţinută şi de pretextul folosit de către autorităţi, atitudinea anti-sovietică a ziarului sau a directorului, motiv pe care îl considerăm neîntemeiat, dacă avem în vedere activitatea acestuia în presă, înainte de 1940, la ziarele interzise în acea perioadă tocmai pentru atitudine democratică, antifascistă, pro-sovietică: Cuvântul liber, Adevărul, Dimineaţa, Jurnalul. Tudor Teodorescu-Branişte a fost unul dintre cei mai consecvenţi, mai reprezentativi şi mai neînfricaţi ziarişti români, care a activat întotdeauna în spiritul democraţiei, dar care a refuzat, după august 1944, angajarea politică în tabăra comunistă. Refuzul a fost perceput ca o respingere a noii orientări ideologice, acesta fiind adevăratul motiv al interzicerii apariţiei ziarului şi al eliminării directorului din presa românească.

Atitudinea anti-comunistă a lui Tudor Teodorescu-Branişte şi a Jurnalului de dimineaţă este dovedită prin poziţionarea alături de „crizişti” în dezbaterea privind criza culturii româneşti, deschisă în toamna anului 1946 de un articol semnat de Virgil Ierunca. În această dezbatere, Tudor Teodorescu-Branişte a militat pentru independenţa artistului, a scriitorului şi s-a opus categoric dirijismului în cultură, intenţiei de a se impune un sens unic. T. Teodorescu-Branişte transforma Jurnalul de dimineaţă în purtător de cuvânt al acestei tabere, alături de Dreptatea şi Liberalul, cele două ziare ale partidelor de opoziţie. Aceasta a determinat suprimarea ziarului.

În tabăra anticriziştilor se aflau ziarişti de la Scânteia, Contemporanul şi celelalte publicaţii pro-guvernamentale, majoritatea fiind şi reprezentanţi ai instituţiilor de cenzură şi control al presei: Grigore Preoteasa (Directorul Presei din Ministerul Informaţiilor), George Ivaşcu (Directorul relaţiilor culturale cu străinătatea şi interimar la Direcţia Presei în anul 1947), Traian Şelmaru (consilier de presă), Nicolae Moraru (membru în comisia de epurare a presei), Zaharia Stancu, Ion Vitner, Sorin Toma, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Mihail Novicov şi alţii. În această confruntare sau, mai bine spus, luptă inegală, oponenţii noului regim au fost supuşi unor constrângeri diverse pentru a fi reduşi la tăcere, precum suspendarea publicaţiilor, arestarea ziariştilor sau eliminarea lor din viaţa publică.

Momentul ales, 10 iulie 1947, cu 4 zile înainte de înscenarea de la Tămădău şi în lipsa directorului din Bucureşti, ne duce cu gândul la un act premeditat. Se dorea eliminarea unuia dintre opozanţii noului regim, cel care ar fi putut protesta în presă contra arestării liderilor naţional-ţărănişti.

În aceste condiţii, putem considera că asaltul din iulie 1947 asupra presei de opoziţie - la 10 iulie Jurnalul de dimineaţă, iar la 17 iulie Dreptatea, dispăreau definitiv - se înscrie în noua politică a regimului, care viza impunerea modelului cultural sovietic. Pentru atingerea acestui obiectiv era necesară o reconfigurare a presei româneşti prin eliminarea acelor publicaţii fără „ţinută democrată”, a acelor publicaţii care se opuneau comunizării societăţii româneşti; a acelor publicaţii de tradiţie care se opuneau încercării de ideologizare a culturii prin eliminarea valorilor româneşti clasice şi impunerea realismului socialist.

La sfârşitul anului 1947 nu va mai exista presa partidelor istorice şi nici marile ziare de informare generală, doar cea a partidelor „prietene” va mai fi îngăduită până la constituirea partidului unic, până la asigurarea controlului acestuia asupra tuturor mijloacelor de propagandă.

*

Memoriul directorului Tudor Teodorescu-Branişte, din 15 iulie 1947, păstrat în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei Naţionale, partea structurală Presă Internă, dosar nr. 1226, f. 201, este adresat Directorului Presei din cadrul Ministerul Informaţiilor, G. Ivaşcu, director interimar din februarie 1947.

Se cuvine a face unele specificări asupra datelor. În document s-a făcut o greşeală, credem noi de redactare, apărând în loc de joi, 10 iulie 1947, ca dată a suprimării, joi, 10 iunie. Dacă acceptăm această dată, nu este explicabilă înaintarea memoriului la 15 iulie, la o lună de la suprimare. Mai mult, în 1947,  10 iunie a fost o zi de marţi, zi în care majoritatea ziarelor nu apăreau datorită respectării legii repaosului duminical şi al zilei libere acordate tipografilor în baza acestei legi. În aceste condiţii, data corectă este joi 10 iulie, având în vedere şi faptul că numărul 780 nu putea apărea în luna iunie, ultimul număr din această lună fiind nr. 772.

Dincolo de aceste date tehnice, documentul merită introdus în circuitul ştiinţific, editarea sa fiind importantă pentru refacerea contextului în care au dispărut cele mai importante dintre publicaţiile româneşti de tradiţie şi pentru stabilirea modului în care s-a realizat „înnoirea” culturală.