Acum doi ani, în mai, marele poet român de dincolo de Prut, Grigore Vieru, a acordat un interviu unei colege de la Radio România Internaţional în care a vorbit cum numai el ştia s-o facă despre gardul de sârmă ghimpată de pe Prut. „Spun unii că noi nu am distrus zidul de la Prut, aşa cum au distrus nemţii Zidul berlinez. Ei bine, noi nu l-am putut distruge, în primul rând pentru că nu suntem nemţi, suntem români. Nu suntem oameni ai hotărârii, ai acţiunii. Aşa. Pe urmă, noi suntem mai mult visători. Noi vrem să înlăturăm răul cu vorbe meşteşugite, cu cântece, cu poezii, cu glume, cu bancuri. Sunt frumoase şi cântecele, şi poeziile, şi glumele, dar, despre umor, Tudor Arghezi spunea următorul lucru, vorbind despre genialul Caragiale, desigur: «Umorul lui Caragiale înmulţeşte răul şi nu îl distruge». Observaţie foarte interesantă, care îmi place”. M-am gândit la aceste vorbe tulburătoare acum, când, la sfârşitul lunii martie, ar urma să se încheie demolarea gardului de sârmă ghimpată de pe Prut, montat în 1944-1945 din ordinul lui I. V. Stalin, operaţiune ignorată de mass-media din România. Dar, înainte de a vorbi despre semnificaţia acestui EVENIMENT, întrucât este vorba de un mare eveniment, deschid o paranteză pentru a evoca un moment din vara lui 1974. Fusesem la conferinţa „la vârf” a O.U.A. din Somalia ca trimis al revistei „Lumea” şi, la revenirea spre ţară, am luat un avion Aeroflot pe ruta Mogadiscio-Atena. În încăpătorul TU-134, pe scaunul de lângă mine era aşezat un copil de vreo 10-12 ani, iar în spatele nostru părinţii lui. Abia decolasem, că puştiul s-a întors spre ei şi le-a spus printre cele două scaune: „Mămucă, poţi să-l rogi pe nenicu să mă lase pi mini lângă jeam?”. Am rămas perplex, ştiam că, la ora aceea, România nu avea ambasadă în Mogadiscio şi nici nu aflasem că ar exista compatrioţi de-ai noştri prin Somalia.

Deci, care era misterul? L-am aflat relativ repede, intrând în vorbă cu ei. Bărbatul era militar (rachetist, cred) şi tocmai îşi încheiase misiunea la baza instalată de sovietici în portul Berbera din nordul Somaliei. Şi el, şi soţia erau din Basarabia, iar acum reveneau la Moscova. Din una în alta, dar pe şoptite, ea, care era mai vorbăreaţă, mi-a spus, la un moment dat, că se duc adesea în Basarabia, la ai lor, care sunt „în oborul de lângă Prut” şi că, în mod frecvent, ei şi rudele se duc lângă râu, unde muncesc ori nu, dar cântă, de fapt transmiţând rudelor de DINCOLO noutăţi despre ei. „Chiar şi morţii ni-i plângem şi mergem cu ei pe mal, spre cimitir pentru a afla şi ceilalţi despre tot ceea ce ni s-a întâmplat”, îmi povestea ea. Detaliile m-au uluit. Era prima oară când auzeam aşa ceva. Şi în ce condiţii! Am reţinut expresia „oborul de lângă Prut”, dar nici atunci, nici mai târziu, n-am înţeles la ce se referea exact Evghenia (cum se prezenta ea), Eugenia (cum i-am zis eu). Abia în 2007, când autorităţile din raionul Ungheni au iniţiat un proiect de hotărâre privind demolarea gardului de sârmă ghimpată de la graniţa cu România, am aflat despre ce era vorba. N-au fost în discuţie doar cei 80 de kilometri din zona Ungheniului, ci 360 de kilometri de gard de sârmă ghimpată instalat în 1944-1945 din ordinul expres al lui I. V. Stalin. Şi care, culmea ironiei!, separa două „ţări socialiste frăţeşti”, cum suna expresia pompoasă, dar, în realitate, total lipsită de conţinut, impusă de bolşevici şi care a făcut carieră. Mai mult, în spiritul aceloraşi „raporturi frăţeşti”, Kremlinul a perfecţionat gardul pe care l-ar fi dorit să dăinuie cât U.R.S.S., pe care, desigur, o vedea eternă. Nu ştiu dacă în acele vremuri cineva de dincolo de sinistrul gard s-a încumetat vreodată să-l „sară”. Poate vreunul s-o fi rătăcit, ori s-a îmbătat şi a reuşit să treacă de el. Altfel, nu cred că ar fi cutezat, ştiind, indiferent de statutul lui intelectual, că şi dincoace de el autorităţile l-ar fi împachetat imediat fedeleş şi expediat înapoi. Culmea, după 1990, U.R.S.S. s-a dezmembrat, Republica Moldova a devenit stat independent, recunoscut rapid şi de România, au început „podurile de flori”, dar nimeni dintre autorităţile de la Chişinau n-a cerut demontarea acelei sinistre relicve staliniste! Mult mediatizatul Zid al Berlinului, la început tot un gard de sârmă ghimpată, în final lung de 155 de kilometri, a căzut în noiembrie 1989, după 28 de ani. În schimb, această ruşine a ruşinilor, care a separat tot fii ai aceluiaşi popor, a mai rezistat încă aproape două decenii după prăbuşirea regimurilor comuniste europene, şi în primul rând a U.R.S.S., fără ca, la Chişinău ori Bucureşti, nu mai vorbesc de Europa ori alte părţi, să se fi protestat măcar formal. Ca o consolare, când, în august 1961, s-a ridicat Zidul Berlinului, ceea ce s-a numit ulterior Cortina de Fier, Administraţia Kennedy a vorbit despre un „fapt al vieţii internaţionale” (!?), aşa că nu e greu de înţeles ce s-ar fi zis despre Zidul de pe Prut, din interiorul „lagărului socialist”, cum i se spunea pe atunci. Şi asta, în condiţiile în care Estul şi Vestul respectau cu patimă formula sferelor de influenţă, definitivată în februarie 1945, la Ialta, de acelaşi I. V. Stalin şi de companionii lui occidentali, F. D. Roosevelt şi W. Churchill, pe acel şerveţel de hârtie pe care au trecut una dintre hotărârile lor ce au schimbat mersul istoriei.

Întorcându-ne în timp, constat că niciun preşedinte român de după 1990, niciun premier şi niciun demnitar bucureştean n-a denunţat acest gard de pe Prut, măcar ca o sinistră relicvă stalinistă! În schimb, cred că se cuvine omagiat gestul noului premier de la Chişinău, Vlad Filat, care a preluat iniţiativa celor din Ungheni şi a extins-o la tot „oborul” de care-mi vorbea, în 1974, Evghenia. Dacă lucrurile merg normal, sârma ghimpată va fi înlăturată până la finele lunii martie. Atunci când va fi scos şi ultimul metru din gard, ar trebui poate amintită şi vehemenţa cu care miliţianul sovietic Voronin şi adunătura lui politică botezată Partidul Comuniştilor s-au opus demolării acestuia. „Sârma ghimpată nu-i a voastră!”, s-a răstit Voronin la cei din Ungheni, pastişându-l involuntar, dar în mod ruşinos, pe Ştefan cel Mare din Apus de soare şi ameninţând în mod ordinar cu închisoarea oficialităţile din Ungheni. Replica i-a venit imediat de la preşedintele Consiliului raional Ungheni, Ion Harea, şi trebuie menţionată în final, şi cu respect: „Sârma ghimpată de pe Prut este o ruşine a Europei! Ea este de mult ruginită, iar tot ce este ruginit trebuie să dispară!”. Cred că azi, marea conştiinţă a naţiunii noastre care a fost poetul Grigore Vieru ar saluta dispariţia Zidului de pe Prut ca o primă dovadă că suntem români şi ar pleda cu toată fiinţa lui pentru pasul decisiv următor.