Biserica filială Vioreşti, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din parohia Goruneşti, comuna Slătioara, judeţul Vâlcea, monument istoric de importanţă naţională, este una din cele aproximativ patruzeci de ctitorii, atribuite de tradiţie vătafului de plai Ion Urşanu, aflate pe toată întinderea fostului plai Horezu. Pe registrul superior al bisericii este pictată o unică friză, cuprinzând parada întregii obşti de ctitori moşneni, ce sintetizează întregul fenomen al ctitoririlor din plaiuri. O particularitate deosebită a monumentului este modalitatea de a picta ctitorii. Aceştia sunt plasaţi pe pereţii exteriori, sub streaşină, în atitudini care diferă cu totul de modul tradiţional în care sunt zugrăviţi ctitorii. Sunt călare, îmbrăcaţi ca ţărani moşneni, cu căciuli înalte, cu giubee de dimie albă, cu caii în plin trap, având în centru pe ctitorul principal Urşanu.

În secolul al XVIII-lea, vătaful de plai, asemenea căpitanilor de odinioară, era însărcinat cu paza plaiului „de hoţi, tâlhari şi furii de dobitoace”. Având în subordine câteva zeci de plăieşi, proveniţi din mai multe sate aşezate în apropierea unui plai sau punct de trecere, el împiedica birnicii să fugă în Transilvania, încasa vămile de la punctul de trecere controlat, având dreptul la o treime din mărfurile confiscate pentru contrabandă, judeca pricinile mai mici dintre locuitori, se bucura de scutiri de dări, podvezi, clacă. Autoritatea sa era foarte mare, din secolul al XVIII-lea având atribuţiile unui subprefect.

Numele de Vioreşti provine de la întemeietorul satului, familia Viorel, care ar fi venit de peste munţi, din Ardeal, cu peste 200 de ani în urmă. Biserica este construită în anul 1781 de către Ion, vătafu Urşanu şi soţia sa Andreica ajutaţi de ctitorii satului Vioreşti. Meşterii constructori sunt necunoscuţi, la fel şi pictorii. Biserica are formă de corabie. Materialul de construcţie este piatră intercalată cu cărămidă şi acoperită cu şiţă. În anul 1895, biserica a suferit unele modificări care i-au schimbat aspectul architectonic. Astfel, a fost închis pridvorul, ferestrele înguste au fost înlocuite cu altele mari, pe acoperiş s-a construit o turlă din lemn. Pictura este frescă în stil bizantin încă în stare bună, are o prospeţime şi nuanţe vii în fostul pridvor.

Deasupra uşii de la intrare este săpată pisania în piatră: „Cu ajutoriu lu D(u)m(ne)zeu s-au ziditu / această sf(â)ntă besiarică în hramu sf(â)ntei Intraria în Be(seri)că a Născătoarei de / D(u)mnezeu, Fecio(a)rei M(a)rie şi a Sf(â)ntului I/oanu Botezătoriu. Şi s-au făcutu de ro/bu lu D(u)m(ne)zeu, Ionu şi soţiia lui, Anăd/reca i pări(n)ţi(i) mei, Vladu, Stancia. Şi / s-au făcutu cu to(a)tă cheltuiala lui. † No(ie)măvre /, dini 29, leat 7290″.

Despre această bijuterie de patrimoniu, scriitorul Dinu Săraru spunea: „La Slatioara, în cătunul Vioreşti, pe un podeu de pământ cât o palmă de om, se înalţă ca un potir bisericuţa cunoscută în istoria artei medievale româneşti prin Friza potecaşilor. De jur-împrejurul bisericuţei, sub streaşina de şindrilă, ctitorii s-au nemurit călări pe caluţii lor de munte, într-o adevărată cavalcadă unicat în istoria ortodoxismului. Prin Slătioara, la o mie şapte sute şi[...], trecea graniţa cu Austro-Ungaria. Potecaşii erau ţăranii însărcinaţi să apere graniţa, cu caii lor mici, cutreierând potecile înguste de munte care desenau vremelnica ocupaţie. Ei, potecaşii, conduşi de Vătaful de plai Urşanu, au ridicat bisericuţa. Cavalcada lor reprezenta apărarea de către ei a ţării şi, în aceeaşi vreme, apărarea mesei altarului înfăţişând credinţa creştină. Se ştia despre ei că nu-şi ridicau căciulile înalte nici în faţa domnitorului!”.

În opera sa de cercetare a monumentelor istorice din Oltenia, academicianul Răzvan Theodorescu s-a referit în mai multe rânduri la ctitoria de la Vioreşti: „[...] Veacul brâncovenesc poate fi socotit încheiat printr-un mic lăcaş cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflat în preajma Hurezilor voievodali în lăcaşul cu nume de floare al Vioreştilor din părţile Slătioarei vâlcene. L-au zidit în 1782 şi l-au împodobit cu zugrăveli către 1807 meşteri ţărani cu cheltuiala obştei neatârnate de aici, în frunte cu Ioan Popescu, zis Urşanu, ctitor şi al altor locuri de închinăciune [...]. Pe faţadele albe de la Vioreşti-Slătioara, se desfăşoară detaşate într-un desen a cărui delicateţe nu e concurată decât de fineţea cromatică amintitoare de preţioase manuscrise orientale efigiile unei vestite frize - cea a potecaşilor [...]. Ei întruchipează acea, cum a numit-o cândva Nicolae Iorga, istorie anonimă a miilor de ţărani liberi ce au ridicat cu evlavie şi orgoliu salba de biserici de sub munte, din Buzău, Dâmboviţa şi Argeş, din Vâlcea, Mehedinţi şi Gorj, de la începutul modernităţii noastre, după domnia Brâncoveanului şi înainte de scurta cârmuire a lui Tudor Vladimirescu”.

Este foarte posibil ca această biserică să fi aparţinut unuia din multele şi anonimele „schituri de sat” ridicate în secolul al XVIII-lea, în toată Ţara Românească. Tradiţia locală vorbeşte despre faptul că pe locul actual ar fi existat o „mănăstire” ale cărei chilii, risipite la vest de biserică, se mai păstrau la nivel de ruină la începutul secolului al XX-lea. Într-o altă fază de construire, pe care o plasăm la începutul secolului al XIX-lea, biserica a suferit transformări, foarte probabil determinate de serioasele avarii produse de un cutremur. A fost închis pridvorul, a fost mutat portalul din pronaos în pridvor, a fost realizat arcul de zid dintre pronaos şi pridvor şi cel dintre naos şi pronaos. Cu această ocazie, biserica a fost parţial repictată. Acum au apărut personajele din pronaos: preotul cu prezvitera, Nedelea, Ion Urşeanu, Constantin vătaf cu soţia, dintre aceştia preotul şi Constantin vătaf fiind principalii comanditari având în vedere poziţia acestora în tabloul ctitorilor. Este posibil ca acum să fi fost realizată şi celebra pictură exterioară, „friza cu potecaşi”. Toate aceste presupuneri, ca şi cronologizarea etapei, nu pot fi verificate decât printr-o atentă analiză de pictură şi printr-o cercetare arheologică în interiorul bisericii. De-a lungul timpului, biserica din Vioreşti a suferit multiple transformări la interior cât şi la exterior. La sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost mărite golurile ferestrelor şi a fost construită o troiţă din zid. Maria Golescu considera ca dată a transformărilor bisericii anul 1908. Radu Creţeanu indica anul 1895.

La sfârşitul secolului al XX-lea a fost realizată o sistematizare verticală a terenului, la nord de biserică, ce a îndepărtat toate depunerile antropice până sub nivelul de construcţie din secolul al XVIII-lea şi a fost demolată troiţa din 1895. În toamna anului 2001, la biserica parohială Vioreşti a fost efectuată prima cercetare arheologică, necesară obţinerii datelor pentru aplicarea proiectului tehnic de consolidare şi restaurare a bisericii. Lucrările de restaurare începute un an mai târziu au fost finanţate prin Planul Naţional de Restaurare al Ministerului Culturii şi Cultelor. Acest început a reprezentat însă şi o izbândă a strădaniilor depuse mai bine de patru decenii de către scriitorul Dinu Săraru, unul dintre cei mai devotaţi şi împătimiţi fii ai satului, şi a academicianului Răzvan Theodorescu. S-au făcut lucrări de consolidare, restaurare, zidărie, s-a acoperit bisericuţa cu şindrilă, s-a instalat un sistem de încălzire centrală, s-a executat electrificare subterană şi s-a împrejmuit locul. Restaurarea picturii, în interior şi exterior, începută în anul 2005, continuă şi astăzi, sub coordonarea restauratorului Elena Murariu.

Ctitoria potecaşilor de la Vioreşti şi-a recăpătat lumina de la începuturi, ca să dăinuie de-a lungul secolelor şi să iradieze spiritualitate, întru slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea celor care au osârduit la ridicarea acestui sfânt lăcaş.