Clipa

Mitologia românească şi creştinismul cosmic

Autor: Dr. Ion Ghinoiu • Rubrica: Permanenţe • Mar 2010  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Ion Ghinoiu

Menirea lumii mitice româneşti, sugestiv numită de Mircea Eliade „creştinism cosmic”, a fost cultivarea în credincios a înţelepciunii de a trăi în pace cu semenii şi cu natura personificată ce-l înconjoară. Dumnezeu este foarte aproape de oameni: participă la bucuriile şi necazurile acestora, îi ajută sau îi pedepseşte de parcă ar sta aici, cu ei, nu cu sfinţii, în Cer. În momente de cumpănă, românul îşi alege încă o mamă, un tată, un frate, o soră, o soţie postumă, un prieten din natura animată cu viaţă. Personificările mediului înconjurător, precum stelele de pe cer, pomii din livezi şi brazii din pădure se nasc, se căsătoresc şi mor împreună cu oamenii cu care s-au înrudit. În unele sate se credea că la naşterea copilului apare pe cer o stea care îl va însoţi în viaţă ca un înger păzitor şi va cădea apoi la moartea acestuia, în altele locul astrului-frate era luat de bradul tăiat din pădure pentru a fi pus în cimitir ca soţ sau soţie postumă la căpătâiul tânărului necăsătorit. La fel se înfrăţesc oamenii cu vieţuitoarele, precum gorjenii în cântecele funerare de Zori, unde sufletul este sfătuit să-şi aleagă pentru drumul lung şi anevoios care leagă lumea de aici cu lumea de dincolo lupul ca frate, vulpea sau vidra ca soră: „ / … / Iar sama să iei, / Că-ţi va ieşi / Tot vidra înainte, / Mâna să-ţi întinzi, / Bună soră s-o prinzi, / Că ea mi te duce / Pe la poduri înalte, / Prin ape vărsate, / Pe tine mi te-o trece” (Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, Ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 18).

Împreună cu tot ce îl înconjoară, omul se sanctifică de Paşte, la Moartea şi Învierea Mântuitorului, de Crăciun, la Naşterea Domnului, dar şi în noaptea de Revelion, la moartea şi renaşterea Anului, la moartea Moşului Crăciun, a Babei Dochia ş.a. Această lume fantastică proslăvită la liturghia care se desfăşoară sub cupola bisericii şi sub bolta cerului liber nu putea să coboare din panteonul greco-roman, decadent prin zeii lui imorali, puşi pe înşelătorii, trădări şi incesturi fără număr. Creştinismul s-a suprapus aici peste o cu totul altă lume mitică decât cea mediteraneană.

Mitologia românilor se mai diferenţiază de cea mediteraneană greco-romană, indusă abuziv, pe cale livrescă, în conştiinţa oamenilor, prin legăturile ei de adâncime cu lumile mitice din Cornul fertil al Orientului Apropiat şi din India antică. Dacă mitologia carpato-dunărenilor ar fi fost scrisă în antichitate, aceasta ar fi evidenţiat deosebirile dintre două mari civilizaţii ale timpului, una mediteraneană, greco-romană, care se exprima în piatră (temple, statui, cetăţi) şi alta carpato-dunăreană, geto-dacă, care se exprima în lemn şi pământ (cetăţi, stâlpi, temple), în lut ars şi aluat copt (figurine antropo-, fito- şi zoomorfe). Prima civilizaţie se leagă genetic de mare, a doua de apele continentale. Atâta timp cât Gaea, Zeiţă maternă din care s-au desprins spiţele genealogice ale zeilor panteonului greco-roman, este invocată şi astăzi în cântecele funerare, „Cocoş Gaia a cântat / Sufletul i l-a luat…”, în blestemul „a te lua Gaia”, în jocul de copii „De-a Mama Gaia” şi în unele colinde vechi, cultul creaţiei materne neolitice a lumii trebuie să fi fost mai puternic la geto-daci în raport cu cel patern indo-european dominant în mitologia greco-romană.

Mitologia carpato-dunărenilor are legături fireşti cu mitologia greco-romană, dar şi cu a sumero-babilonienilor, a egiptenilor antici, a vechilor indieni, popoare cu care strămoşii autohtoni ai românilor au fost contemporani. Pe Planiglob, la îngemănarea Europei cu Africa şi Asia, sunt trei mari bazine hidrografice ale lumii (Nilul, Tigrul şi Eufratul, Dunărea) care adună apele de pe trei continente şi se varsă în tot atâtea delte. Intensele cercetări arheologice din ultimele două secole au descoperit aici marile culturi preistorice definite ca leagăne de civilizaţie ale Terrei: unul situat pe Nil, altul pe Tigru şi Eufrat şi ultimul pe Dunăre. După descoperirile relativ recente din zona Porţile de Fier a culturii Schela Cladovei-Lipenski Vir, care atestă că pe Dunăre au trăit cu apoximativ zece mii de ani în urmă cei dintâi oameni de pe continentul european, descoperitori ai uneltelor agrare (săpăliga, plantatorul, brăzdarul) şi primii îmblânzitori şi crescători de animale (Vasile Boroneanţ, „Dunărea - Factor generator de cultură şi civilizaţie în preistoria continentului european”, în volumul 30 de ani de la inaugurarea oficială a sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, Craiova, Editura Alma, 2003, p. 231-255), acest fluviu are, pentru Europa, aceeaşi semnificaţie ca Nilul pentru vechiul Egipt, Indusul şi Gangele pentru vechea Indie, Eufratul şi Tigrul pentru Sumer şi Mesopotania.

Din nefericire, mulţi specialişti din ştiinţele socio-umane nu pot depăşi pragul psihologic al europocentrismului şi al exclusivismelor generate de acesta pentru a valorifica uriaşele descoperiri arheologice din bazinul inferior al Dunării. O formă concretă de manifestare a europocentrismului este şi „sindromul antichităţii greco-romane” conform căruia tot ce se defineşte ca „prim”, „vechi” şi „valoros” vine în exclusivitate din Europa, de la greci şi romani. Pentru români, care poartă numele Romei Antice, consecinţele îmbracă, uneori, forme aberante. Mitul centrului este bine exprimat în legendele de întemeiere a statelor, popoarelor şi cetăţilor vechi ale lumii, dar şi în legendele de întemeiere a satelor şi oraşelor româneşti. Denumirile metaforice ale unor oraşe româneşti - „Micul Paris” (Bucureşti), „Mica Romă” (Blaj), „Mica Vienă” (Caransebeş) sunt manifestări ale aceluiaşi mit al centrului. Cultura populară, în special mitologia, oferă argumente puternice pentru combaterea europocentrismului promovat în istorie, cu asiduitate, de greci. Dintre acestea desprindem câteva exemple pentru a le aşeza lângă analogiile lor din ariile culturale extraeuropene.

Locul mitologiei româneşti în marile culturi ale Terrei

Nu întâmplător, spiritualitatea indienilor antici avea să impresioneze mari spirite româneşti: Eminescu, Brâncuşi, Eliade. Adesea, pe pământul carpatic zeii Indiei vechi se numeau şi îşi îndeplineau atribuţiile pe care le aveau la ei acasă. O primă pildă este zeul indian al morţii Yama care, la carpato-dunăreni, dă şi astăzi Iama (moartea) în păsări, în vite. Vaca, animalul sacrificat de vechii indieni la ospeţele funerare, apare în unele cântece româneşti adresate Zorilor pentru a le ruga să întârzie să răsară pentru a-i da răgaz defunctului să se pregătească cum se cuvine pentru ospăţul funerar, inclusiv pentru realizarea marelui sacrificiu: „… Să nu vă pripiţi / Să mi-l pribegiţi / Până s-or găti / Nouă cuptorele / Pentru pâinicele, / Nouă buţi de vin, / Nouă de rachiu, / Nouă cuptorele / Pentru mălăiele / Şi de-o vacă grasă / Cu coarnele întoarsă, / Cu ţâţele grasă, / Tăiată pe masă / De la el de-a acasă…” (Mariana Kahane, Lucilia Georgescu-Stănculeanu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Bucureşti, Editura Muzicală, 1988, p. 501-505). Amintim, de asemenea, că una din măştile principale cu care se colindă şi apoi este sacrificată simbolic la Crăciun şi Anul Nou prin unele zone etnografice din Transilvania este vaca, numită Turcă şi Boriţă, feminine de la taur şi bour. Colindatul cu Boura, adică cu vaca, este însă atestat şi la sud de Carpaţi. După unele opinii, care trebuie însă verificate, Zeul indian al Universului, Shiva, apare în colindele Siva de Crăciun şi Anul Nou, zeul pluviometric Rudra în ceremonialul Paparudei, zeul atmosferic Vayu în personificările româneşti ale aerului în mişcarea (vânt, viscol, vârtej, vijelie) ş.a.

O puternică arie culturală care oferă chei de dezlegare a unor enigme ale culturii populare româneşti este Orientul Antic, din care alegem, ca exemplificare, vechea literatură sumeriană scrisă pe lut încă de la începutul domniei regelui Meselim din Kiş (circa 2600 î.H.), oraş ce se afla la aproximativ 60 de km de viitorul Babilon (Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul Antic, Traducere, prefaţă, cuvinte înainte şi note de Constantin Daniel şi Ion Acsan, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 8). Din această perioadă au rămas texte istorice, administrative, lirico-religioase, mitologice de mare importanţă pentru carpato-dunăreni. Specialistul avizat sesizează cu uşurinţă, de pildă, că tehnica descântecelor românilor se desfăşoară după acelaşi scenariu al exorcizărilor sumeriene şi babiloniene: depistarea agenţilor purtători ai bolilor şi apoi alungarea hotărâtă a acestora. Cităm scurte fragmente dintr-un descântec sumerian de durere de dinţi cu ajutorul căruia se încerca alungarea suferinţei atribuită viermelui introdus sub dinţi de zeul Ea: „- Care-i hrana hărăzită mie? / Ce voi suge când voi fi flămând? / - O să-ţi dau smochina ce s-a copt / Şi caisa pârguită bine. / - Ce să fac doar cu smochina coaptă / Şi caisa pârguită bine? / Pune-mă, dă-mi voie mie, / Colo-n dinţi şi în gingie, / Sânge vreau să sug din dinţi / Şi să rod din rădăcini gingia!” După împlinirea dorinţei viermelui-boală urma izgonirea acestuia: „Pentru că aşa grăita-i, vierme, / Să mi te lovească zeul Ea / Cu puterea mare a mâinii sale!” Pentru comparaţie, alegem un descântec românesc de deochi, în care reprezentarea mitică a boalei este scoasă din corp nu de zeul Ea, ci de Vaca neagră: „Fugi, deochi, / Dintre ochi, / Că te ajunge Vaca neagră / Cu coarnele să te spargă / Să te azvârle peste mare / În pustiu, / În depărtare! / … /” (Artur Gorovei, Folclor şi folcloristică, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 264.). Analogiile culturale între cele două străvechi arii culturale, consemnate pe plăcuţele de argilă pentru popoarele Orientului Antic şi de etnografi şi folclorişti pentru carpato-dunăreni, pot continua cu bocetele şi jelaniile, cu farmecele şi vrăjitoriile, cu cântările antifonice ş.a.

Zodiac, de Ioan Măric

În ceea ce priveşte vechiul Egipt, importantă arie culturală din triunghiul culturilor preistorice marcat de cele trei delte, cunoscutul orientalist român Constantin Daniel afirma pe baza argumentelor publicate în colecţia Biblioteca Orientalis a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice că „miracolul grec are la origine influenţe ale Egiptului antic, ale asiro-babilonienilor şi ale fenicienilor” (Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Bucureşti, Biblioteca Orientalis, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 5) la care, adăugăm noi, influenţele culturilor preistorice din nordul Dunării, spaţiu de unde ar fi coborât înşişi vechii greci (Dicţionar de istorie veche a României, coord. D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 312). Cu 2-3 milenii înainte să strălucească culturile Greciei şi Romei antice, în bazinul inferior al Dunării de Jos înfloreau superbele culturi neolitice: Pre-Cucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia şi altele. Dacă omitem din raţionamentul ştiinţific această realitate consemnată de paleo-geografie şi de arheologie, coborâm la nivelul jocului de copii în care mamele stau la pieptul fiicelor. Se cunoaşte, de pildă, că grecii au preluat de la traci mai multe zeităţi: Apollo, Bendis, Ares ş.a. Acestea, au fost elenizate, iar numele grecizate, Bendis devine Artemis, Sabazios devine Dionysos. Dar, faptul că Dionysos avea acelaşi cult în Grecia şi Egipt, Herodot îl considera că este un zeu de origine egipteană pe motivul că Egiptul apare în istorie înaintea Greciei antice. Astăzi, când se ştie cu certitudine că Dionysos a fost preluat de greci de la traci, trebuie să acceptăm că, înainte de intrarea grecilor în istorie, au existat legături religioase între cele două leagăne de civilizaţie anterioare acestora, unul african situat pe Nil şi altul european centrat pe Dunăre şi Carpaţi (Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului Antic, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 480). Este dovedit, de asemenea, falsul istoric că Pitagora ar fi transmis prin Zalmoxis ideile preluate de la egipteni pentru simplul motiv că cele două personalităţi, una daco-getă şi alta greacă, nu au fost contemporane, Zalmoxis trăind înaintea lui Pitagora. Grecii, ca să explice unele asemănări culturale între vechii egipteni şi geto-daci, s-au pus pe ei intermediari, făcându-l pe Zalmoxis sclavul lui Pitagora, pe vremea când acesta din urmă încă nu se născuse. Vorbind de similitudinile dintre filozofia lui Orfeu tracul, doctrina lui Zalmoxis şi a preotului său Deceneu cu cultura egipteană, orientalistul conchide că ipotezele fanteziste privind originea doctrinelor lui Zalmoxis şi Orfeu trebuie să lase loc realităţii exprimată de analogiile „doctrinelor egiptene osirice [pe de o parte] şi cele vehiculate de Zalmoxis şi Orfeu în lumea traco-geto-dacă” [pe de altă parte].

Datorită uzanţei ca vârsta unui popor să fie socotită precum a nou-născutului, de la naşterea şi botezul acestuia, numărarea anilor genezei românilor a început de la războaiele de cucerire a Daciei şi nu de la atestarea istorică a celor două rădăcini: geto-dacă şi romană. Alegerea numelui Romei antice ca centru, „buric al pământului”, a deschis calea interpretărilor răuvoitoare de contestare a rolului românilor ca purtători ai patrimoniului preistoric adăpostit de teritoriul locuit de aceştia. Spre deosebire de evrei, vechii indieni, egipteni şi greci, popoare contemporane cu dacii, care sunt moştenitorii de drept ai culturilor celor care au locuit din preistorie până astăzi Palestina, Egiptul, India şi Grecia, românilor li se contestă adesea această virtute. De aceea, pentru ieşirea din marele impas, trebuie să se pornească de la cunoscuta pildă geografică, „Cu izvorul se începe cercetarea râului”, pentru a merge apoi, pas cu pas, de-a lungul apei, până la vărsare. Arheologii, pornind din trecut, de la izvor, trebuie să se întâlnească cu lingviştii, etnografii şi folcloriştii care pornesc din prezent, de la gura de vărsare.

Un comentariu »

  1. toti care au numele de viorel sunt debili

Cum comentati?