Absurdul vieţii, conotaţiile tragico-comice ale existenţei umane, dincolo de lumile, registrele şi, de ce nu, regimurile politice din care fiecare facem parte la un moment dat, izbucnesc vizual şi violent, în Pompe funebre, ultimul cine-roman semnat Mircea Radu Iacoban.

Un nefericit accident de vânătoare provoacă, în afară de pierderea unei vieţi, la prima vedere destul de insignifiantă - gonaşul Ţibuleac, un ţigan aciuat pe lângă un Ocol Silvic, un veşnic ţap ispăşitor, un etern perdant în faţa destinului, braconier cu bogat cazier de altfel, amator şi de furtişaguri, dar aproape întotdeauna prins de Miliţie - şi o avalanşă de evenimente care traversează două lumi - „odată”  şi „acum”. Povestea cinematografică, personajele de film, atât de reale totuşi, se intersectează şi depind, atâta timp cât cititorul intră şi acceptă convenţia literară, de istoria realizării filmului, o naraţiune ce se naşte la început din „instrucţiunile scenaristului” şi „indicaţiile regizorale”, devine un roman în roman şi preia controlul. Din acest moment, ficţiunea devine realitate şi realitatea ficţiune, nu le mai poţi despărţi pentru că nici una din poveşti nu poate supravieţui în afara celeilalte. Personajele din film, la fel de reale totuşi ca şi membrii echipei cinematografice, Mutu, şeful Ocolului Silvic unde se petrece accidentul, Frosa, nevasta lui care brusc alege alt drum în viaţă, activiştii de partid, unii mai mici, alţii mai mari, în funcţie de importanţa lor pe plan local sau naţional, în fine, tot alaiul vânătoresc marcat în două lumi de un singur eveniment, toţi sunt influenţaţi şi influenţează protagoniştii celei de-a doua poveşti. Deci două serii de personaje, două lumi, „odată” şi „acum”, două regimuri politice şi aceeaşi viaţă, atât de absurdă, încât nu poate fi decât reală. Deznodământul, scris cu litere mari pe ecranul cinematografic, nu face decât să confirme acest sentiment. Griul devine molipsitor şi inundă restul petelor de culoare. Nu există cu adevărat personaje pozitive sau negative, nu există tragedie fără partea ei de comedie, nu există cu adevărat tristeţe acolo unde poţi să râzi, chiar dacă şi amar.

Citind cine-romanul lui Mircea Radu Iacoban, printre flash-back-uri năucitoare şi indicaţii regizorale, râzi stingher când ar trebui să te întristezi, hohoteşti când ar trebui să pari şocat şi rămâi în final nedumerit. „Nimic nu-i ceea ce pare” scrie pe placa funerară a unuia din personajele principale. Nu vă spun cine, deşi, oricum, n-aş dezvălui finalul romanului. Sau al filmului? Aşa se încheie povestea, plus, era să uit, o veselă invitaţie la nuntă. O să citiţi sau o să vedeţi despre cine este vorba.

Mircea Radu Iacoban

Pompe funebre

un cine-roman de Mircea Radu Iacoban