Parcă niciodată n-a existat atâta tulbureală în comportamentul oamenilor. Înverșunarea unora împotriva altora cunoaște, în multe locuri, cote alarmante. Încercările celor ce nu s-au lăsat părăsiţi de spiritul raţional de a îndemna la luciditate, la o stare de normalitate, se izbesc, ca de un zid invizibil, de împotrivirile venind, adesea imprevizibil, de unde nu te aștepţi.

Dacă ai intra incognito, de pildă, într-o cancelarie școlară, mai cu seamă în aceste zile când, graţie clarviziunii guvernamentale, se profilează masive concedieri în rândul cadrelor didactice, te-ai putea crede ajuns într-un viespar ce-și ascunde cu perfidie zumzetul rău-prevestitor. Pentru că au început deja marile manevre în vederea stabilirii viitoarelor victime. Şi vei putea afla că, mai pe faţă, mai pe ascuns, există în mai toate colectivele tabere potrivnice. Există susţinători și contestatari ai actualilor directori, ajunși, mulţi dintre ei, în funcţiile respective prin concursuri știute de toată lumea ca fiind regizate prin nonșalante aranjamente partinice sau prin numiri aflate la graniţa sfidării legii.

„Care pe care?”, iată, mărturisită concentrat de o atare întrebare, o realitate specifică actualităţii noastre. Întrebare generos legitimată de practici și moravuri contemporane, de fanariotică sorginte totuși, întâlnite mai pretutindeni. Şi membrii administraţiilor din primării, ca și cei din conducerile unor partide, și pe la vârfurile uniunilor de creaţie, și, dacă stai să privești atent, pe la Guvern, și mai sus, în Dealul Cotrocenilor, obiceiurile pot fi depistate.

Din timp în timp, s-au putut și se mai pot auzi ca niște posibile argumente încurajatoare voci îngrijorate, rostind îndemnuri și chiar soluţii pentru a smulge societatea dintr-un asemenea prelungit impas moral. S-au formulat, nu o dată, și propuneri pentru înlăturarea cauzelor care întreţin un astfel de impas. Cum ar fi: incompetenţa, detectabilă de la nivelul unor categorii profesionale până la băncile ministeriale, goana după înavuţiri ilicite, care se arată a aspira spre diagnosticul de maladie naţională, politicianismul gongoric, confirmând eternitatea personajelor lui Caragiale, improvizaţiile populiste, promisiunile demagogice… Şi câte și mai câte!

Lupta pentru putere, care s-a instalat la toate palierele societăţii, cunoscând nu o dată manifestări caricaturale, derizorii și îngăduind etalarea lipsei de caracter, a urii viscerale, ce a infectat, iremediabil, o bună parte din protagoniștii vieţii publice, pare a fi un pericol letal. El ar trebui receptat ca atare, fără a se ignora înţeleptul avertisment, lăsat ca moștenire pentru o permanentă morală practică: acela cu locul de unde începe să se împută peștele.

E posibilă depășirea impasului prin care trece societatea? „Da!”, s-ar cuveni și s-ar putea răspunde. Cu condiţia ca, privind atent și responsabil către cei chemaţi primii să se angajeze într-o asemenea operaţie de însănătoșire morală, să constatăm că aceștia încep a fi pătrunși de adevărul spuselor lăsate cândva drept dar posterităţii de către un iluminat cărturar, Diderot: „Cei mai cumpliţi surzi sunt cei care nu vor să audă.” Cu condiţia să nu se uite nici un moment că, slavă Domnului!, avem și noi surzii noștri. Cam mulţi și, pare-se, hotărâţi să se veșnicească în scaunele puterii. Cum am putea face să-i facem să audă?