Încă din octombrie 2009,  la Cité de  la musique în Paris, s-a deschis expoziţia „We Want Miles” unde putem  redescoperi  bogăţia  operei  lui Davis. Tot  în 2009, s-a sărbătorit şi cea de-a cincizecea aniversare a albumului „Kind of Blue”, lansat în 17 august 1959. Cu toate acestea, în 50 de ani, frumuseţea acestei muzici nu s-a prăfuit, ba dimpotrivă, „minimalismul liric” (cf. Lehmkuhl, Tobias,  «Der Gott  der  leisen Töne»,  in Süddeutsche Zeitung, nr. 187, 2009, p. 9) al  lui Miles Davis rămâne actual, pasionant,  inconturnabil, pur şi simplu tuşant.

Şi  spun  tuşant,  pentru  a  face  referire  la  două universuri: acela al actului de a atinge instrumentul, pe de o parte, ca şi cum ar atinge sufetul prin intermediul jocului între corpul uman şi trompeta magică, făcând astfel  posibil  accesul  la  un  limbaj  cât  se  poate  de asenzual.  Însă  această  atingere  a  lui Davis  nu  estesingura cale spre lumea onirică; mai este şi interpretarea lui Coltrane, care  îşi  infamează saxofonul pe ritmul Blue in Green.

Pe de altă parte, această muzică ne atinge. Este, fără indoială, estetică şi artistică, dar este, mai ales, umană şi atât de melancolică, încât peisajele se confundă cu cerul (Kind of Blue?), iar culorile se amestecă la fel ca într-o operă de artă  reunind  impresionism  şi  suprarealism prin sensibilitatea tuşantă a sunetului.

Note care zboară şi care ne învăluie melancolic şi frumos ca prima zăpadă a unei ierni ori precum fulgii ei care fac linistea să fe impresionant de „Blues”.

„A  avea blues-ul”,  cum  se  spune  în  franceză  sau în engleză, este senzaţia oferită de acest album. Prin melancolia  sa dulce  şi  atotcuprinzătoare,  el ne  face fericiţi într-o lume care merge mai bine, dar care suferă mereu puţin.