Înainte şi chiar înfruntând zăpezile şi gerul „percutant” din toamna trecută, am  avut  bucuria  şi  plăcerea,  graţie AldacoFilm  -  Societate  de Producţie şi Cultură Cinematografcă, iniţiată de cineastul plin de idei Cornel Diaconu, să fiu invitat şi să pot răspunde cu promptitudine  solicitării  românităţii  afată mai de demult sau mai de pe aproape ca timp în Lumea Apusului cu un spectacol cinematografc intitulat măgulitor pentru mine de către realizatorii săi Geo Saizescu și stelele comediei cinematografice românești, sau, mai pe scurt spus, Astă seară ne distrăm în familie…

Căci  într-n  fel  sau altul, prin arta marilor noştri actori şi actriţe de comedie din filmele semnate de mine în cei 50 de ani de cinema personal, era vorba de o întâlnire de  suflet  cu  inconfundabilul spirit românesc pretutindenar.

Însoţit de cunoscutul actor Eusebiu Ştefănescu,  un moderator  de  invidiat, şi  de  cele  două  lirice  inspirate  interprete  ale  cântecelor  de  pe  ecran  în românce  Ileana  Şipoteanu,  fică  a Rucărului, solistă de succes a  teatrelor specifce  din  Constanţa,  soţia  „şlăgărosului”  compozitor  Dumitru  Lupu, autor al mai multor partituri muzicale ce  au  însufeţit melodios unele dintre filmele mele continuând „opera de gen” semnată printre alţii de Radu Şerban şi Temistocle Popa, şi de super  talentata cântăreaţă  Tatiana Heghea,  poposită din Chişinău  la Bucureşti  în  drumul desăvârşirii sale artistice ca actriţă, am călcat ca să zic aşa  ţări şi oraşe multe, entuziasmându-ne peste  tot de caldele sentimente de  frăţietate ale  românilor ce-şi  doresc  totul  şi  toate  „ca  la  noi acasă”,  oprindu-ne  în  cele  din  urmă doar la Stuttgart, Nürnberg, Karlsruhe, Mannheim  în  Germania,  ţintind capitala  Uniuni  Europene,  Bruxelles, trecând prin Luxembourg, la întoarcere  finis  coronat  opus,  turneul  nostru încheindu-se tot … în lumea germanică, în Austria, la Graz şi Vienna.

Văzându-i  la  ei  acasă,  în  diverse ipostaze,  pe  aceşti  nemţi  plini  de energie şi dintotdeauna puşi pe  treabă, ieşiţi  victorioşi  după  cel  de-al Doilea Război  Mondial,  cataclism  care-i împinsese  spre  pieirea  defnitivă,  ei  - nemţii - având însă curajul şi inteligenţa să câştige pacea  încă o dată,  şi  încă o dată mi-au dat de gândit…

Lumea germanică.

Străveche.  Modernă  azi.  Cu  un viitor über alles.

Aşa am înţeles-o şi am cugetat adânc la ea, provocat de o scriere decupată cu grijă de  tata dintr-o revistă sau gazetă interbelică ce purta titlul Proprietarii de cultură. Fără nicio semnătură.Probabil şoarecii din pod, unde ţinea tata  tipăriturile  „interzise”, muşcaseră iscălitura,  dar  după  ascuţimea  ideilor,autorul putea fi ori Tudor Arghezi sau Nichifor Crainic, şi, de ce nu, Mircea Eliade sau Pamfil Şeicaru?

Deci, Proprietarii de cultură:

„M-am gândit deseori că acest cuvânt «cultură» atât de încăpător, de rentabil şi de bine purtat, este la noi - o producţie de  război,  un  Kriegswar,  şi  cea  mai bună marfă de import, necunoscută, ca şi trabucul în noul ei ambalaj, introdus de  germani.  Unde  s-au  afrmat  alţii prin  idei noi, germanii  au  răzbit prin tehnicitate,  ştiinţifceşte  şi  industrial,reglementând personalitatea,  făcând-o practică şi aducând-o la îndemâna oricui.Ei  sunt  autorii Doctoratului  în  Bele-Arte şi  în Muzică. Nu e o vorbă goală spiritul latin, dar pe când el se manifestă spontan şi prin acele  intuiţii care  l-au făcut pe Louis Pasteur să vadă bacteriile cu imaginaţia înainte de a le identifica pe lentilă, la microscop, individualitatea intelectuală germană  e un  rezultat de disciplină al voinţei şi al tenacităţii.

Rămâne  de  gândit  şi  de  sofisticat care  din  aceste  două  extreme,  a inspiraţiei şi a voinţei, e mai autentică, subiectiv. Inspiraţia a creat câteva elite, dar tenacitatea a făcut un popor, chiar două popoare, dar trebuie să pomenim şi  pe Nipponi,  nişte  şcolari  germani, mai aplicaţi chiar decât profesorii lor. În Germania  toată  lumea s-a dezvoltat  la un nivel şi până la război orice german citea,  în abonament, după cum se ştie, câte  7  publicaţii:  ziarul  local,  un  ziar berlinez,  o  revistă  de  medicină,  una de  arte  plastice,  una  umoristică,  una economică sau universală şi,  în sfârşit, revista meseriei  abonatului,  ţinută  la zi,  cu  toate  realizările  internaţionale de  domeniul  strictei  profesii.  Când bate un vânt, germanii se orientează în sensul lui, fără o singură excepţie. După război, erau  în Germania  republicană 7  milioane  de  comunişti  organizaţi. Astăzi sunt 40 de milioane de hitlerişti. Transformările sunt colective, unanime şi  subite,  fără  acces,  fără  germinaţie lentă, prin voinţă.

Această  voinţă  pur  germană  a luat  numele  Kultur, asta  fiind  toată cultura: voinţa şi munca pe care voinţa o comandă. Cultura sinonimă cu arta, cu poezia, cu  literatura, cultura cu un înţeles  de  sine  stătător,  dezlipit  de  o îndeletnicire de specialitate, e o eroare particulară a noastră,  traducători prin aproximaţii  ai  unui  substantiv  cu  un conţinut neînţeles.

Germanii detestă pe francezi pentru că  le  tulbură  echilibrul  cristalizat  al voinţei,  nu  pentru Alsacia  şi  Lorena. Creatorii  din  nimic,  după  pilda  lui Dumnezeu,  sunt  şi  spirite  critice: putând  să  înfinţeze  cu  uşurinţă  şi organic,  ei  nu  pun  prea mare  preţ  al finţei  efortului  răbdător  şi  penibil pe  opera  lor  şi  nici  pe  a  celorlalţi. Schimbările vin din necesităţile de fază  rezultatelor  le  lipseşte.  Inteligenţa  lor atacă  şi  rezultatul,  şi viaţa,  şi  în  locul certitudinilor organizate  funcţionează  îndoiala.  Lângă  Franţa  neliniştită  şi surâzătoare e clădită Germania sigură şi  masivă,  care,  eliminând  pe  evrei, colportori de îndoieli, a vrut să scape de umbră şi de un reziduu de clar-obscur aflat şi în lumină clară. Jidovul e nomad şi se  întoarce: el nu e  totdeauna omul, misitul, neguţătorul - el e şi o idee sau un sentiment:  lucrul cel ce umblă prin întuneric,  gândul  tangent,  insinuarea melancoliei  în  optimism,  senzaţia  de înserare  şi  amurg  în  soarele  ferestrei, întrebarea, şovăiala, dubiul matematic. Sunt, mă rog, vreo 250 de ani de când René Descartes  a  scris Discours de  la méthode.

Noţiunea de cultură se intercalează şi are un sens  în acest punct de  limită: voinţa  germană  şi  ironia  franceză,  cu neputinţă de conciliat - individualitate, nu ştiinţă de carte, nici artă.

Când  citeşti  pe  coperta  unei publicaţii  de  provincie mică,  tăbărâtă la Bucureşti  şi  care  se  vrea  creatoare, «revistă  de  direcţie  literară,  artistică şi  culturală»,  subtitlul nu  răspunde  la noţiune: literară nu e, find scrisă prost; artistică nu  e, find urâtă  şi  lipsită de gust - e numai culturală, adică: ce? Şi nume, şi adjectiv, cuvântul e deopotrivă de  sec.  Cariera pe  care  o  fac cuvintele zero, e înforătoare.

A  plecat  la  cultură  de  aceasta  o gramadă de  lume  fără  idei,  fără  talent şi fără chemare, nici de jos, nici de sus  şi  ceea  ce  a  dat  ea  e  singurul  lucru nou şi neaşteptat: culturalii, o clasă de paraziţi ai cuvântului scris şi ai vorbei zise, foarte bine plătiţi cu foarte multe fonduri  culturale…  Belferi  mediocri, politicieni de prisos, pensionari sterili. În  cazul  lor,  cultura  ar  însemna mai repede propagandă decât altceva,  însă propagandă culturală, adică propagandă pentru nimic.

Cultura e ocupată până  la ultimul strapontin  şi,  pe  scenă,  se  produc  în acte  fără  sfârşit  o  seamă  de  dascăli care au priceput cel puţin  foloasele de materie şi de prestigiu ale unui cuvânt exploatat  fără  înţeles.  E  o  piesă  de mimică  şi  contorsiune,  un  dans  fără picioare,  un  cânt  insonor,  o  vastă maimuţărie.  Similitudinea  de  arcuş freacă similitudinile de coarde ale unei similitudini  de  vioară.  Aţi  văzut  la cinematograf analizat în descompunere saltul,  de  pildă,  al  panterei:  fara  se ridică  lin,  deslânată,  descrie  o  curbă moale în aer şi se lasă pe pământ ca un fulg.

Aşa se face că ne-am pomenit după vreo 20 de ani de imitaţie în vid a unei acţiuni propulsive, interpretând cultura ca  suma  tuturor  artelor  de  creaţie intelectuală  şi  cu  câţiva proprietari  ai acestui  latifundiu  fals.  Ei  poruncesc artiştilor,  ca  domnişorii  de  odinioară ieşiţi  din  arendaşi  cu  ţigănci,  chiar  a robilor  ţigani. Inexistenţi  în poezie, ei vor să comande poezia; gângavi în proză, ei  administrează,  absolvă  şi  osândesc prozatorii.  S-au  instalat  proprietari! Secondaţi  de  rândăşia  imbecililor, gradaţi  în  elan  după  stupiditate  şi obrăznicie, ei se propun stăpânii limbii, ai gândirii, ai geniului şi ai penei, dau sentinţe, dictează oprelişti, pun  vămi, şi în numele unor belşuguri ce nu-s ale lor, pentru că nu-şi dovedesc fertilitatea cu  pergamentul  operei  personale,  în numele  roadelor  jefuite,  întreţin  o poliţie de urmărire  şi un  fals  tribunal de corcituri morale şi caricaturi…”.