Farsa atroce

Prolog

Ar trebui să incep, şi incep, povestea Farsei atroce subliniind faptul că Aurel Baranga, comediograful  strălucit al dramaturgiei romaneşti din a doua jumătate a secolului douăzeci, a fost obsedant preocupat de estetica acestei specii incepand chiar din seara premierei satirei groteşti Interesul general care l-a şi costat un preinfarct, ca să catifelăm, cum s-a mai procedat in epocă, infarctul in toată puterea cuvantului, venit să ,,incoroneze” nesfarşitele vizionări de la Teatrul de Comedie. Fireşte, nu-şi putea imagina atunci că, peste şapte ani, adus la exasperare de ,,avertismentul” prin brusca ignorare brutală din partea oficialităţii de partid şi de stat in plin uriaş succes de public, va juca Farsa atroce cu propria lui viaţă!

E bine să mai notăm, tot de la inceput, că Interesul general, cea mai acută dintre satirele lui Aurel Baranga, denunţa cu un sarcasm unic in intreaga literatură a epocii şi mai ales in universul totalitarismului comunist cinismul criminal al strategiei Funeraliilor naţionale organizate in cinstea tovarăşului de drum ,,inlăturat” in interesul general al cauzei.

Dar ideea atroce satiric de a răpi autorilor amintitei strategii plăcerea organizării cinicelor funeralii naţionale prin sustragerea şi dispariţia, din proprie iniţiativă, a victimei de la protocolul acestora, i-a apărut mai mult ca sigur, credem, cum se va vedea, abia in ultimele clipe dinaintea cutremurătorului „spectacol”.

Dimensiunea suprarealistă grotesc a ,,epilogului” farsei şi virtutea lui de a ridica grotescul ,,pe cele mai inalte culmi”, cum se spunea atunci, nu mai puteau fi imaginate, insă, nici de geniul scriitorului!

Actul I

Aşadar, in seara zilei de 10 iunie 1979, in jurul orei 20.30, Octavian Paler, atunci redactor-şef al  cotidianului „România liberă“, a doua gazetă a ţării in ordinea importanţei, abia văzuse paginile de  politică internă, de politică externă, sociale, culturale etc. şi se reaşezase la maşina de scris, cand s-a trezit in birou cu şeful corecturii venit să-i atragă nedumerit atenţia asupra unui scurt ferpar in chenar, la rubrica Decese de la „Mica publicitate”. Incerc să reproduc din memorie conţinutul ferparului care l-a lăsat pe Octavian Paler fără aer:

„Marcela Rusu, soţie, anunţă pe această cale încetarea din viaţă a scriitorului Aurel Baranga. Înmormântarea a avut loc ieri (ziarul apărea a doua zi), la orele 11 a.m., la Crematoriul ≪Cenuşa≫, în prezenţa exclusivă a membrilor familiei.”

- Ce-i cu asta, intreabă, siderat, Octavian Paler. Ce-i cu farsa asta? Cand a murit Aurel Baranga?

- Nu ştiu, se justifică, inspăimantat corectorul-şef. Nu e nici o farsă, ferparul l-a trimis doamna Marcela Rusu, marea artistă, soţia dumnealui. A murit, mai adaugă bietul om, nu e farsă. Nu ştiaţi?

Octavian Paler cere secretarei legătura cu Doamna Marcela Rusu.

- Nu e nici o farsă, dragă Paler, răspunde amabilă Doamna Marcela Rusu, ba chiar bine dispusă, ca şi cand i-ar fi confirmat că Aurel a plecat la Paris in binemeritata vacanţă. A murit ieri şi ne-a rugat să nu mai deranjăm pe nimeni, nici tovarăşii, oricum foarte ocupaţi in ultima vreme. Ferparul mi l-a dictat chiar Aurel, tot ieri, înainte de a închide ochii şi azi l-am incinerat, cum ne-a cerut; am fost eu, sora mea, şi soţul ei, profesorul Burlui, care l-a operat la el in clinică in urmă cu cateva zile şi i-a spus că nu se mai putea face nimic. Aurel era doctor, nu-i putea ascunde. Nici dumneata nu ştiai că Aurel era grav bolnav? intreabă actriţa cu acelaşi aer binedispus, adică nu ştiai că pleacă la Paris, să se mai relaxeze?

Siderat, mai departe, dar şi ingrijorat, cunoscand mecanismul politic al vremii, nu era posibil să moară un mare scriitor fără ştirea partidului, a conducerii, a tovarăşului, şi să mai fie şi inmormantat intr-o totală ignorare, condamnabilă, desigur.

Il informează pe tovarăşul Dumitru Popescu-Dumnezeu, şeful suprem al Culturii şi Presei şi Televiziunii şi Radioului.

- Cum a murit Baranga? intreabă şi domnia sa, la fel de siderat, disperat chiar. Trebuie să-l informăm pe tovarăşul, zice el ameninţător, ca şi cand ar urma să se ancheteze cum a murit un mare scriitor fără ştirea partidului, cum şi-a permis adică şi cum a putut fi inmormantat fără ştirea tovarăşului şi fără funeralii naţionale.

Pană la răspunsul tovarăşului, e oprit ziarul de la difuzare, se ordonă alertarea conducerii Uniunii Scriitorilor şi redactarea urgentă a necrologului, lăsandu-se loc pentru decizia in legătură cu organizarea funeraliilor naţionale.

In sfarşit, noaptea tarziu se ajunge la o soluţie convenabilă pentru toată lumea, adică Partid, Uniunea Scriitorilor şi familia, pentru că nu se poate renunţa, totuşi, la funeralii. „Aurică“, se spune că ar fi spus tovarăşul, care il cunoştea bine, „e scriitor mare, nu poate fi ignorat, a fost al nostru, pe baricada noastră şi trebuie să i se organizeze funeralii chiar maine”, adică 11 iunie, la Crematoriu.

Tovarăşul a fost foarte supărat că s-a putut petrece o astfel de situaţie la noi. Mac, adică George  Macovescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, fost ministru de Externe, a fost beştelit rău de tot, tovarăşii din conducerea superioară, unii prieteni cu Aurică, să zicem Gogu, adică Gogu Rădulescu, la fel miniştrii de la Cultură, directorul Naţionalului - Beligan, un taifun intreg a bulversat o noapte şi ziua funeraliilor tot guvernul şi toţi Bucureştii.

Aurică putea fi impăcat, i-a reuşit farsa tragică, deşi, pană la funeralii, nu devenise atroce.

Adevărul este că, in ultimele luni, tăcerea din jurul lui Aurel Baranga devenise evidentă, precedată şi

determinată de succesul din ce in ce mai incomodant al farselor sale, al dramei Viaţa unei femei, cu Marcela Rusu in rolul principal; replicile satirei violente din Interesesul general, erau pe buzele tuturor; apoi replica sa la intalnirea de la Comitetul Central, cand s-a pus in discuţie imperioasa nevoie a dinamizării şi activizării muzicii uşoare, prin versuri şi melodii mai vii, mai optimiste, mai mobilizatoare, mai imbărbătătoare, mai serioase, iar Baranga, cu o candoare perfectă, s-a ridicat şi, in faţa atator creatori, poeţi şi compozitori şi artişti vocali, a intrebat nedumerit:

- Tovarăşi, nu inţeleg ce se doreşte şi vă intreb: sunt tanăr, sunt indrăgostit şi mă plimb cu iubita pe aleile Cişmigiului şi mă indeamnă inima să-i susur la ureche un cantec de dragoste care să o mobilizeze şi să o imbărbăteze, s-o fac să inţeleagă că vreau, cum vrea şi ea, să o sărut, şi o cuprind cu mana pe după umăr şi mă aplec, cum ziceam, la urechea fetei, iubitei, şi incep din ce in ce mai tare, să-i cant Deşteaptă-te româneee! Ce zice ea? Că am innebunit!

Toate acestea, la un loc, incepuseră să intreacă orice măsură.

Actul II

Eram director la Teatrul Mic şi il invitasem, in acea clipă de tăcere primejdioasă, să pună in scenă Reţeta

fericirii şi piesa se juca şi aici cu mare succes, iar repetiţiile şi premiera şi spectacolele păreau să-l  remonteze. Dar marea tăcere se accentua, se lăţea, il inconjura, incepuse să-l sufoce şi atunci a izbucnit agresivă şi necruţătoarea boală, fără leac pană azi. Nu-l mai căuta nimeni, nici la telefon măcar, nici prietenii lui dintre cele două războaie, nici Radu Popescu, nici Gogu Rădulescu, nici Jebeleanu, nici actorii de la Naţional, unde i se jucaseră mai intai toate satirele, cu toate avatarurile lor, dar şi cu salvele lor de aplauze.

Mă duceam să-l văd mai in fiecare zi, pentru că nu mai ieşea din casă, boala se agrava, el ştia bine, ca doctor, simptomele ei, le urmărea atent, le aştepta, le studia, nervii incepuseră să-l lase, o astenie nemernică incepuse şi ea să-şi facă de cap; nu era in stare să o mai stăpanească nici pe ea. Tăcerea creştea in jurul lui ameninţătoare, nu suna nimeni la telefon, la telefonul căruia, pană mai ieri, nu-i mai tăcea gura de  dimineaţa şi pană noaptea tarziu. Marcela trebuia să se ducă la repetiţii şi la spectacole, rămanea singur ore intregi şi seri intregi, mă chema necontenit să vin să-l văd, recunosc că mai intarziam faţă de ora stabilită, telefona la teatru după mine sau acasă:

- Viviana, să-i spui să nu mai vină, că nu-l mai primesc, nu mai vreau să-l cunosc, am terminat şi cu el, să nu mai vină, am incuiat uşa, nu-i deschid. Unde e?

- In drum spre dumneavoastră!

- Minte! Minte ca un nemernic, am incuiat uşa. Stai un moment, că sună acum cineva, mă duc să văd cine e, şi-ţi spun, dar nu-l mai primesc. Niciodată!

Apoi mie, de după uşă:

- Dinulache, dacă tu eşti, nu te mai primesc, a incuiat Marcela uşa şi eu nici nu ştiu să descui, dar, şi dacă aş şti, tot nu ţi-aş deschide.

Şi uşa se deschidea larg şi el, in halat, izbucnind in plans:

- Nu te primesc, eşti un nemernic, n-ai nici un pic de suflet, nu intra, fiindcă nu te primesc.

Şi o lua inaintea mea, spre livingul unde il aştepta fotoliul preferat. Nu puteam să-l văd plangand, el care fierbea de sănătate şi de umor şi galgaia de ras, a cărui gură rea, fără egal, treiera şi măcina şi făcea pleavă dintr-o lume intreagă, tăvălindu-ne de ras şi razand el inaintea tuturor, contagios. Acum nu mai putea asculta nici o anecdotă fără să izbucnească in plans cu sughiţuri, in hohote.

- Coane Aurică, e de ras, mă incurajez eu să-i atrag cu umor atenţia, e un banc.

- Ştiu, spunea el, ştiu, insă nu pot să nu plang, nu mai ştiu să rad!

Şi tăcerea infiorătoare din apartamentul lui, atat de gălăgios pană atunci, mă ingheţa şi pe mine.

- Nu mă mai sună nimeni, nimeni. Iţi dai seama ce nemernici?! Să nu mă faci să te mai aştept, fi indcă nu te mai primesc.

Şi chiar cand nu intarziam, mă aştepta aceeaşi primire. Vă daţi seama ce inseamnă să vezi plangand un are

comediograf, unul din cei mai mari?!

Antract.

Marcela Rusu la telefon:

- Ariciule, maine la unsprezece, la Crematoriu. La oră fixă. Le-am trimis şi portretul lui Aurel, o să-l ţină minte toată viaţa, dacă tot au vrut să-l uite. Cheamă-l şi pe Valerică Râpeanu şi să nu veniţi in doliu, ci in haine vesele, de primăvară. Aşa ne-a cerut şi nouă să fim ieri, la incinerare. A fost infiorător, eram singuri, noi trei - eu, soră-mea şi Burlui - şi el in raclă. Insă l-au luat repede şi eu am ieşit afară, pe iarbă, şi am văzut fumul alb care ieşea pe coş. Era sufletul lui de copil mare. Aşa mi s-a părut. El nu ştia decat să radă!

Epilog
sau abia acum declanşarea involuntarei Farse atroce

12 iunie 1979, ora 11, Crematoriul ,,Cenușa”. Pe dealul abrupt, mustos de o iarbă verde, grasă,  strălucitoare, alergand de la poale spre varf, o puzderie de pinguini, membrii Uniunii Scriitorilor, in haine negre, cu cravate negre, cu capul gol, cu o fl oare in mană, scoboraţi din autocare, din automobile ministeriale, din taxiuri, repezindu-se pe scările crematoriului cu uşile deschise, in mijlocul căruia, pe un trepied inconjurat de coroane ministeriale şi prezidenţiale, portretul lui Conu Aurică, şi Conu Aurică, razand in hohote, cu faţa la noi.

La stanga şi la dreapta trepiedului, conducerea Ministerului Culturii, a Uniunii Scriitorilor, a Secţiei de literatură și artă de la Comitetul Central, reprezentanţii sindicatelor, ai Industriei, ai Agriculturii de stat şi colhoznice, ai Bisericii, ai Miliţiei, ai Armatei, ai oamenilor muncii.

Mac, in haine negre, rupt de durere, cu un discurs in mană, mototolit, in aşteptarea familiei. La unsprezece,

familia descinde dintr-o maşină Lada, albă. Marcela, soţie, in rochie de mătase in culorile curcubeului, cu ochelari de soare, cu un fi şiu de mătase nu mai puţin colorat, bine rujată şi veselă, Burlui, cumnatul, in haine albe, sora Marcelei, cu ochelari de soare, in rochie infl orată, de vară, bineinţeles, cu pantofi roşii, cu fişiu multicolor.

Marcela: Bună, Mac!

Mac (mut, fără limbă, fără glas, poftindu-i in Crematoriu): …Conu Aurică, razand din tablou cu pofta lui dintotdeauna. Pinguinii, toţi, sideraţi:

- Şi-a bătut joc de noi!

Mac, in stanga portretului, cu faţa la imensa mulţime in doliu, contrastand grotesc cu optimismul debordant al familiei.

Mac: Indoliată familie….

Marcela: Ariciule, vino in spatele meu să mă reazem de tine.

Mă supun.

Mac, imperturbabil. Mi-amintesc portretul pe care i l-a făcut Corneliu Mănescu: „Pedant, exact şi ineficient”.

Mac: Intristată adunare, ne despărţim azi de unul din marii artişti ai cuvantului scris (sau romanesc, nu mai ştiu…).

Marcela: Ariciule, ajută-mă să ies, mi s-a făcut rău. Şi familia iese după ea, se urcă in maşina albă şi pleacă.

Mac (impeturbabil): Conducem azi, pe ultimul drum…

Cineva (iar): Şi-a bătut joc de noi, Conul Aurică!

E o zi de vară fără egal pe lume, mai frumoasă nu avea cum să fie…