Mereu auzi pe câte unul cum că ar vrea să citească un roman epic, pur epic şi strâns, cu greutate specifică şi cu acţiune închegată. Ceva aşa, în stilul lui Balzac Ca  şi  cum  neica  Balzac,  indiscutabil cel mai serios romancier clasic, ar avea numai epic! Sau Tolstoi, alt monstru de proză clasică, numai poveste lineară ar compune! Citind  corect  şi  cu  creionul în mână îndeosebi proza lui Balzac (la Tolstoi  este  puţin  mai  uşor:  stilul  lui pare a fi de transfocator şi de cameră de luat vederi ce se plimbă din mai multe unghiuri),  ajungi  la  concluzia  pură  şi simplă  că  semnul  clar  al  întregului discurs  este  digresiunea,  paranteza devierea.  În  spatele  acestei  voluntare răsuciri  stau  interese  de  fragmentare a  poveştii,  de  disimulare  a  tehnicii narative, de argumentare şi de strategie discursivă. În cele mai noi interpretări digresiunea  este  considerată  un  soi de punct de fugă, de parodie intertextuală de  fgură  de  deplasare,  este  asociată libertăţii creatoare, ilustrează polifonia textului  şi  joacă  rolul  elementului motor şi unificator al acestuia. În mod paradoxal, ea nu încearcă să fragmentize enunţul, ci vrea să-i asigure coerenţă şi continuitate, încearcă să facă să semene lumea ficţiunii cu lumea reală.

Am  în  faţă  celebrissimul  triptic al  adolescenţei  intitulat  La Medeleni şi,  dincolo  de  siropul  metaforelor, unele  înmuiate  în  cel mai bun  anason poetic,  îndeosebi  în  primul  volum, văd  construcţia  foarte  modernă  şi modernistă  a  romanului. Fireşte,  s-au spus  extrem  de  multe  prostii  despre Teodoreanu  şi mai  ales  se  ştie  că  este o vreme pentru cetitul cărţilor acestora, chestii  care  te  fac  acum,  la  depăşirea cincuangenarului,  să  pari  uşor  desuet, dacă  nu  ridicol  de-a  dreptul,  când  vii cu o astfel de întreprindere.

Apariţia,  benefică  desigur,  în colecţia  B.P.T.-ului  lui  Tucă,  ne-a împins  la  o  rememorare  a  tinereţii noastre  personale  şi  ne-a  pus  pe recitit.  Ei  bine,  deşi  nu  am  fost niciodată  un  fan  declarat  al  autorului, trebuie  să  remarcăm  că  multe  note obţinute  de  el  nu  sunt  pe  măsura textului,  iar  superfcialitatea  criticii literare  româneşti  a  contribuit  decisivla  receptarea  lui.  Nimeni  nu  spune că  locul  ocupat  în  clasamentul  acela subiectiv numit Istoria literaturii, după Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Papadat-Bengescu, G. Călinescu  însuşi, în  calitate  de  romancier  declarat balzacian,  ar  fi  nemeritat!  Dar  lipsa unei  autentice  literaturi  de  consum şi  strâmbarea  din  nas  la  romanul popular au  îndepărtat prizarea corectă şi  coerentă. Cel mai  bun  verdict  vine, ca  întotdeauna,  dinspre  Călinescu, care  remarcă  opulenţa  copilăriei  şi excelenţa  primului  volum.  Se  înscriu apoi  chiar  vorbele  autorului,  încă  din 1924, ce a încercat să dea acestui sistem narativ  dimensiunea  exactă,  fxarea temporală şi evoluţia unei generaţii „de la  demodatul  vals  până  la  ritmul  de jazz-band”.

Ionel Teodoreanu, la Medeleni…

La  o  privire mai  atentă,  descoperi  caracterul  modern,  vădit  sincronic, de  Bildungsroman, amestecat  cu  cel  de confesiune.  Încă din  1970,  Marian Popa  vorbea  despre toate  astea,  cât  şi despre  „starea  de vacanţă”,  chestie  pe care  o  descifrează şi  prefaţatorul  prezentei  ediţii,  P. Cernat. Dincolo de toate cele spuse, de intercalări,  de  imbricarea  mai  multor  registre,  de  episoadele  dramaturgice, de jurnal, de umor, de rapelurile livreşti, am  impresia  că  au  dreptate  cei  care observă  aici  şi  un  roman  de  iniţiere. Plus  o  frescă,  extrem  de  colorată  şi păstoasă, a tinereţii.

Imprecizia  detaliilor  topografce, arierplanul istoric foarte discret schiţat, parcursul  erotic  şi  coborârea  în magie şi liric, tripleta sugestivă a personajelor centrale,  apariţia  în  text  a  unor  bucle educative  şi a câte unui ghid-interpret, refugiul în spaţii edenice sau nocturne, coborârile  în  tenebrele  viciului, escapadele  şi  ezitările  lui  Dănuţ, simbolistica  titlurilor  şi  a  întâlnirilor, deschiderea  primei  secvenţe  cu iniţierea novicelui  în  lansarea  zmeului şi  închiderea  în  rutina  domestică  din epilog, precum  şi multe altele,  conduc fresc către aşa ceva.

Dincolo de apropierile pe care nu le mai  amintesc  ca  să  nu  par  şi  eu  snob, dincolo  de  scăderile  vizibile,  romanul La Medeleni este remarcabil şi o lectură absolut  necesară.  Nu  mă  pot  abţine, totuşi,  să nu-l citez  şi eu, aici  şi acum, pe Giorgio Bassani cu al său Grădinile Finzi-Contini. Uite aşa şi într-o doară!