Iată că, pe 29 noiembrie, printr-o votare din aceea al cărei secret îl deţine numai Elveţia, populaţia acesteia, notorie totuşi pentru toleranţa şi „neutralitatea” sa, a interzis construirea de noi minarete. Campania condusă de Partidul Naţional Populist, prin vocea domnului Blocher şi afişele reprezentând minarete în formă de proiectile care găuresc drapelul elveţian, a câştigat o majoritate importantă (57%) în ciuda refuzului unor cantoane importante, precum Geneva.

Lucrul cel mai tulburător în această poveste este ecoul unui vot surprinzător într-o Europă în care Islamul este cea de-a doua religie. În Belgia, în Olanda, în Germania, în Austria, populiştii aplaudă şi nu-şi doresc decât să facă la fel. Haideţi, să vedem!

Wolfgang Bosbach (CDU), responsabilul Comisiei de Afaceri Interne din Bundestag, afirmă că „multor oameni le e frică de o islamizare în ţara noastră”. Municipalitatea din Köln nu a aprobat construirea a două minarete (55 m. înălţime) decât după ani de dezbatere, iar A. Merkel cere, ea însăşi, ca minaretele să nu fie mai înalte decât clopotniţele bisericilor creştine. În Austria, M. Strache, şef al principalei formaţiuni de extremă dreapta, Partidul Libertăţii (FPO), flutură o cruce şi afirmă că „şi aceasta are valoare de exemplu în Austria”. În Flandra, pardidul Vlaams Belang şi liderul acestuia, Filip Dewinter, urmează să depună un text care vizează interzicerea construcţiei de minarete. În Olanda, Geert Wilders explică: „Ceea ce este posibil în Elveţia, trebuie să fie şi la noi”. În Danemarca, care încearcă să reia relaţiile cu lumea musulmană după afacerea caricaturilor cu Mahomed, Partidul populist danez (DF) vrea şi el un referendum. Cât priveşte Italia, unde un ministru (care provine din Liga Nordului) a propus adăugarea unui crucifix pe drapelul italian …, dar mai bine nu mai vorbim. Frontul Naţional francez a profitat şi el de ocazie pentru a denunţa imigraţia de origine arabă.

Ar trebui, oare, să ne imaginăm că Occidentul nu tolerează monumentele arabo-islamice decât atunci când fac parte dintr-un circuit turistic obligatoriu, vestigii de o grandoare dispărută, cum ar fi la Granada? Sau, poate că, dacă tot am comemorat căderea Zidului Berlinului, europenii se străduiesc să construiască un altul, zid de apărare, de ignoranţă şi de teamă care să ilustreze redutabilul şi stupidul „şoc al civilizaţiilor” al lui S. Huntington, care a inspirat politica externă catastrofală a lui W. Bush?

Dar, înainte de toate, ce este un minaret? Este un fel de clopotniţă în formă de turn, care are două semnificaţii şi două utilităţi. Este, în primul rând, în cea mai pură tradiţie a pietrelor ridicate pe care le regăsim pretutindeni în Occident şi în Orientul Mijlociu, un semn de ridicare a omului spre Dumnezeu, care a luat formele cele mai variate, cea mai frecventă în Antichitatea mediteraneană şi mesopotamiană fiind cea a turnurilor cu gradenuri, acele zigurate din Babilon şi din Sumer, dintre care miticul Turn al lui Babel este un exemplu. O a doua utilizare, care apare în lumea arabă încă din secolul al VIII-lea, îl transformă într-un turn de supraveghere (mai trebuie să amintim de războaiele fără sfârşit ale perioadei?), dar şi, ca în cazul clopotniţelor creştine în epoca medievală, în loc de chemare la rugăciune. Ar mai trebui, oare, să amintim că, în Europa, chemarea publică la rugăciune de către muezin este supusă unor autorizări care, practic, nu sunt cerute niciodată? Ca atare, această funcţie nu este aproape nicăieri prezentă într-un Occident în care religiile iudeo-creştine au impus, încet, încet, o concepţie „interioară” a religiei, diferită de concepţia islamică, unde „auto-promovarea” este unul dintre principiile importante.

Ar mai fi şi o a treia semnificaţie, la care am vibrat în Nordul Moldovei, unde am văzut atât de multe biserici şi mănăstiri construite după victoriile lui Ştefan cel Mare asupra turcilor: fresce care înfruntă timpul arată, la exterior, separaţia între cer şi infern şi triumful bisericii creştine. Astfel, minaretele vorbesc despre grandoarea Dumnezeului Islamului, precum săgeţile catedralelor gotice vorbesc despre Dumnezeul creştin.

Regăsim, aici, ciocnirea între o „laicitate” a cărei iniţiatoare a fost, în Europa, Franţa, şi manifestaţiile publice de sorginte religioasă pe care societatea actuală le-a restrâns, în sensul că nu se mai fac procesiuni pentru a atrage ploaia, atunci când e secetă, ci udăm, irigăm…

Însă, nu aceasta este problema.

Asimilarea Islamului cu terorismul este una dintre fantasmele majore ale societăţii noastre, care se teme de ceea ce nu îi seamănă.

Turiştii care admiră campanilele italiene uită de Inchiziţie, la fel precum cei care vizitează Acropola uită de sclavii lui Laurion (Atena avea 40.000 de cetăţeni şi 400.000 de sclavi).

Confundăm, aici, credinţa personală cu credinţa, uitând cultura pe care civilizaţia arabă ne-a transmis-o. În ceea ce mă priveşte, dacă mi-ar trebui un motiv să apăr cultura arabă, aş alege cuvântul „azur”, pe care buzele mele nu îl pot emite decât printr-un suflu care trimite spre albastrul cerului bucuria pe care mi-o dă.