A avea sau a fi?

Tocmai m-am întors de la Bucureşti în această seară de duminică şi simt nevoia să îmi exprim impresiile „naive” despre o ţară pe care o cunosc prea puţin, dar pe care o apreciez enorm: căldură umană şi o viaţă turmentată pe străzi. Se aud câinii lătrând în stradă în timpul nopţii şi, sunt, poate, singurii pe care îi înţeleg, căci eu tot nu vorbesc încă româneşte. Tocmai de aceea nu îmi pot permite să spun mai multe despre această ţară, întrucât, pentru a înţelege o cultură, trebuie să trăieşti în mijlocul ei, să îi vorbeşti limba, să cunoşti subtilităţile artei, literaturii şi muzicii ei. Cu toate acestea, asemănările cu fosta RDG, pe care le-am mai constatat anterior, persistă. Contrastul între o lume trecută şi închisă este încă prezent întrucâtva, şi atingerea libertăţii, atât de dorite, dar şi intrarea în societatea de consum. Aceasta din urmă este credo-ul erei noastre în Occident.

Afişele publicitare invadează oraşul, ambalând clădiri şi locuinţe, şi, ca peste tot în lume, a avea pare îl domine pe a fi. Aceleaşi magazine, aceleaşi haine şi aceleaşi produse de consum. Ca şi în fosta RDG, libertatea de a călători şi aceea a expresiei sunt trădate de forţele adiacente ale capitalismului. Acesta din urmă, după cum bine ştim, este în criză în acest moment. Criza este prezentă pretutindeni: în economie, mediu, sănătate (gripa H1N1). Şi, pentru moment, nimic nu pare să poată schimba această situaţie…, nici alegerile din Germania, nici cele din România sau recentele evoluţii la nivel european. Pentru moment, comportamentul oamenilor nu se schimbă nici el. De aceea, poate că ar trebui să formulăm altfel întrebarea… a avea sau a fi, aceasta este eterna întrebare, care pare însă să se impună în alt mod. Ea nu este doar de ordin filosofic sau un mod de a spune, ea se impune în mod real în plan practic.

E uşor să îi judeci pe oameni în funcţie de ceea ce par, vezi faimoasa mască a lui Ervin Goffman, e la fel de uşor să-ţi faci o imagine despre o imagine. Dar, după cum ştim, încercăm să urmăm părerile altora despre ceilalţi, fără a încerca să înţelegem cu adevărat legătura dintre semnificat şi semnificant. Jean Baudrillard ştia deja acest lucru încă din anii ‘70: nu mai există decât semnificat!, iar aceasta pare să se confirme astăzi, din ce în ce mai mult.

Întoarcerea la semnificant trece prin fiinţă, aşa cum descrie Erich Fromm în cartea lui celebră. Dar ce este fiinţa în ziua de azi? O întrebare la care n-aş putea să răspund în mod satisfăcător, întrucât fiinţa nu este o dată ştiinţifică. În acelaşi timp, nici a avea nu poate fi tocmai cuantificat. A fi este problema noastră actuală: credem că suntem numai dacă avem, dacă posedăm un lucru sau altul. Gelozia este la fel de veche precum fiinţa umană sau poate că ar trebui să spunem precum avuţia umană? Să încercăm, mai degrabă, să concepem fiinţa ca pe o încercare de a-i înţelege pe ceilalţi, dar şi pe noi înşine, fără artificii. Pare un exerciţiu dificil într-o lume în care banul este rege, iar oamenii se definesc în raport cu banul, gelozindu-şi vecinul, colegul sau chiar pe obişnuiţii spaţiului public. De ce să îi judeci pe ceilalţi fără să îi cunoşti? De ce să te laşi orbit de o gelozie care nu duce la nimic? De ce să nu recunoaştem eforturile celor care îndeamnă la reflecţie, la schimbare, propunând idei noi, pe plan filosofic, cultural, social, ştiinţific sau politic? Da, maşinăria de fabricat iluzii, care produce oameni politici, pseudo-fiinţe, dominate de a avea. Cum să mai crezi în ziua de azi când valorile umane au devenit mărfuri?

Expun aici un tablou trist, pesimist, dar, în fond, cred că se impune o întoarcere la esenţă. Esenţiale sunt valorile, dorinţele şi visurile de a fi noi înşine şi împreună cu ceilalţi îtr-o lume liberă, într-o lume în care capitalismul nu are doar conotaţii negative, un capitalism emancipat care să dea dreptate multor secole de filosofie, de cultură şi de idei novatoare. Un capitalism care ar trebui, poate, să îşi schimbe numele. Nu pot spune asta despre România, dar pot, oarecum, să o spun în cazul fostei RDG, unde, la 20 de ani de la căderea zidului, decepţia este mare. Suntem a priori liberi, dar alte frontiere ni se impun: barierele culturale, obstacolele vieţii cotidiene şi, încă o dată, banii. Banii care par să adesea să fie consideraţi exact ceea ce ne lipseşte pentru a putea fi liberi. În acelaşi timp, această libertate legată de bani este, de asemenea, o iluzie. Libertatea este în altă parte, în gândurile noastre, şi nu poate deveni libertate decât dacă ne schimbăm percepţia şi atitudinea faţă de ceilalţi. În acest punct, sunt optimistă şi visătoare, dar, dacă toată lumea s-ar strădui puţin, am putea să oferim puţină libertate acelora care nu o au şi, în plus, să câştigăm demnitate şi un sentiment de libertate, noi înşine. Căci a fi nu mai este la ordinea zilei, iar atunci când este pare întotdeauna legat de a avea. Şi, poate că soluţia se ascunde chiar în a avea. A avea dorinţa de a fi altul, a avea ideile care permit regândirea lui a fi şi a avea curajul să o spunem.

Nu trebuie să ne oprim la măşti, la obiecte omogenizate pe care societatea ni le impune. La Bucureşti, am împărtăşit dragostea faţă de obiectele vechi - şi mă gândesc la un gramofon superb aşezat la intrarea într-o casă pe care am vizitat-o sau la frumoasa colecţie de cărţi, de viniluri ori fotografii înrămate care o decorează. Da, e foarte plăcut să ne putem cumpăra lucruri, să putem oferi lucruri, nimeni nu ar nega cest lucru, dar există o măsură în toate, iar marele crash financiar care este încă în curs, această criză care nu se mai termină, ar trebui să ne facă să reflectăm mai atent. Şi mă refer la noi toţi, indiferent de statutul social, de contul bancar sau de naţionalitate. Reconcilierea lui a avea cu a fi este marea provocare ce ne aşteaptă şi, poate, singura soluţie pentru a putea supravieţui într-o lume globalizată în care schimbarea nu se mai limitează la simpla politică naţională, dar unde viitorul depinde de ansamblul actorilor internaţionali.

Războiul rece de astăzi este cel al lui a avea împotriva lui a fi şi ar trebui să îl încetăm înainte de a deveni un război cald. Sunt nişte metafore, idei spontane, şi nu am reflectat de o mie de ori la ceea ce tocmai scriu. Aşa cu spunea Nietzsche, instrumentul de scris ne lucrează gândirea, dar măcar avem încă libertatea de a ne exprima opinia, fără a vrea să o impunem. Iar libertatea este aici, undeva, între a avea şi a fi, reconciliate, între pământ şi cer, între literatură şi dans, între carne şi gândire, între libertatea de a spune şi, poate, libertatea de a face.

Geneva, 22 noiembrie 2009