Televiziunea nu a creat nicio operă viabilă, doar cronici şi bilete, specia de foileton discret de câteva rânduri. Dacă aveţi curiozitatea să accesaţi, că aşa vine verbul, vreun site (citeşte sait, ca şi hait!) de jurnalism, singurul exemplu la care se opresc oamenii serioşi este Truman Capote, meşter în jurnalism literar. Bun de tot, de altfel. Fireşte, chiar uriaşul Hemingway este şi un soi de gazetar, superior ce-i dreptul. Şi, nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar omul nost’, prin Primul Răzbel Mondial sau prin Spania plină de clopote, avea dosar la FBI. Noroc că şi-a desfăcut pânzele talentului, a dat două capete de operă cu aceste ocazii şi i-a acoperit de praf pe securachii americani! Dantzig, Charles Dantzig, are un Dicţionar egoist al literaturii franceze şi, la articolul respectiv, despre teve, chiar aşa ceva scrie. Cultură de divertisment, cultură populară, subcultură, televiziunea imprimă un mod de gândire destul de caraghios. Uniform şi diform, la pragul de jos al sărăciei mentale, creează stereotipii, induce tentaţii consumeriste, învârte lasciv lumea şi promite recreaţii de gândire. Fireşte, ea, televiziunea, mai are şi rolul de enciclopedie virtuală bas de gamme, dar şi de cufundare în ermetismul umbrelor desenate pe pereţii singurătăţii. Ea prăşeşte şi altoieşte un alt fel de raport social, alt mod de viaţă.

Degradarea societăţii noastre nu-i observabilă la un singur palier, ci la toate, în cuvinte, în moravuri şi în năravuri. Cel mai grav este că s-a degradat statutul persoanei, omul nu mai preţuieşte nimic, omul, acest imens capital! Vax, un praz verde, ceea ce-mi spuneau ai mei că se întâmpla pe vremurile de tristă amintire din anii ‘40, te omor şi te plătesc! Degradarea statutului Persoanei, asta se observă în acest interval, secolul XX cu totul, şi începutul ăstuia, care nu a pornit bine, continuă aceeaşi mizerie. La noi, ţară de lumea a treia şi colonizată - toate sectoarele strategice, sănătatea, energia, transporturile, inclusiv apărarea, s-au privatizat fără noimă - se remarcă o opulenţă de neamuri proaste, de săraci, de nesimţiţi ajunşi care nu ştiu valoarea banului, fiindcă nu-l muncesc şi care aşteaptă repede tunuri cât mai consistente. Cameristele, care fac şi ele ceea ce fac dintotdeauna cameristele, adică trăiesc cu stăpânii şi-şi bârfesc stăpânele, dau seamă despre lucrul vedetelor, care îşi aruncă lenjeria intimă la gunoi după folosire, nu spală, nu calcă, nu cârpesc ciorapii, ca personajele lui Ionesco, bunăoară! Vedetele îşi filmează odraslele şi le iau scufiţe cu cristale Swarovski, de bâlci, apar împăiate în ţinute cât mai fistichii şi spun lucruri nerumegate, chiar bâzdâgănii cufundate în mâlul gândirii lor economice. Râdeam de Mitrea Cocor, semnat de cel mai important prozator român, nu şi scris, că este plin de maniheism, că nu e posibil ca deţinătorul mijloacelor de producţie să fie aşa de hapsân. Ba, exact aşa este; am cunoscut patroni de diverse întreprinderi obosite şi de diverse categorii şi toţi sunt la fel: plini de ei, avizi şi se comportă aidoma stăpânilor de sclavi. Nu ştiu ce dobitoc spunea, undeva, că s-a sastisit să vadă atâtea reportaje şi filme despre Holocaust şi să nu vadă nici unul (aşa scriu eu şi aşa mi se pare logic, nici unul şi nici o!) despre Gulag. Păi, să mă ierte Dumnezeu, că ţin, cred şi am teamă de El, dar meritau cu prisosinţă un tratament pe măsură lichelele de ciocoi şi de arendaşi. Asta este singura categorie purulentă prezentă şi azi pe toate ecranele şi în toate firmele băştinoase. Nu mai poţi de particoleri, de sectorul privat, de investitori, de bla, bla, bla! Securişti nespălaţi de vechile metehne sau feciori, nurori şi nepoţi netoţi ai acestora. Ciocoi şi arendaşi, adică slugi înfoiate, tarabe pline de zarzavaturi.

Confruntarea catindaţilor la preşedinţie mi s-a părut o farsă ridicolă. Un moderator de cămin cultural - mai bine îl puneau pe Ţociu, sau pe Palade, că avea mai mult haz fiecare dintre ei! - cu nişte întrebări puerile, de nivelul intelectual al lui Ianţu şi al copchiilor invitaţi de el, cu o grămadă de răspunsuri cam reumatice. Afacerea cu exemplul de moralitate ne-a lăsat cu gura căscată la maximum, unul şi-a găsit, îngroşat populist, nevasta, biată chelneriţă sau recepţioneră, se zice, aşteptând în Ithaca de la parter venirea vaporeanului ei, dezertor şi deşertător speriat de obiecte de talcioc răsucite din porturile soioase ale lumii, altul l-a găbjit pe întâiul popă al ţării, tot uşor populist, că deh, besearica şade pe primul loc în preferinţele electoratului, iar cel mai straniu s-a dovedit cel mai bun vorbete, din păcate, dintre ei, care l-a indicat pe un ameţit şi pâclos rocker de provincie. E adevărat că între unii şi alţii, şalangerii şi prezidentul sortant, este distanţa dintre foşnetul de uliu şi curbarea unui scaiete. De douăzeci de ani nu am auzit atâtea golănii precum cele debitate de tot felul de videni, berceni şi boureni! Vă reamintesc ce zicea bietul Adrian Riza, dom’le, ăstuia, dacă-i zici „bou”, jigneşti animalul cu pricina! Cum de-şi permite să-l apostrofeze un oarecare mărăcine holbat pe Dinescu cu vorbele, „bă, poetule!”, în semn de pauză dispreţuitoare? Şi cine, tăntălăul şterpelit de nevastă chiar în noaptea nunţii şi înjghebat cu o manechină cu nume de plantă ţigănească? Cât de jos s-a putut coborî în pivniţa urii şi a neamprostismului! Apare şi mai fâlfâie din existenţă o neroadă numită „Ciocu mic”, cu faţă de taxatoare de pe linia tramvaiului 6, de primi o corecţie lichidă peste figură, în direct! Despre filmul cu scatoalca, să ne fie cu iertare, dar pare veridic, în timp ce scrisoarea-perfuzie a Madamei este atât de înţepenită încât numai mintea intermitentă a consilierilor de imagine putea s-o producă pre dânsa! Vorbe şi iarăşi vorbe, dar numai vorbe proaste. Ce mare problemă vizita la Moscova! Băi, aceştia, Moscova a fost şi va mai fi multă vreme, cred, ghemul, nodul de cale ferată din partea noastră de lume. Tot astfel îl întreba, amu mai bine de zece ani, un amărăştean pe omonimul meu, ce a cătat în China! Auzi dumneata! A doua înfăţoşare a fost şi mai şi, ca de cenaclu de sector. Un golănaş de „Megidia” şi un băiat crescut frumos, cu şpilhozen, ca şi noi, dar parcă atent să nu-l supere pe derbedeu.

Afacerea lui Polanski seamănă şi nu seamănă cu aia a lui Leo Frank, de pe la începutul secolului trecut - mai precis, de prin anul 1915. În plină teroare a KKK, un tânăr patron al unei fabrici de creioane a fost acuzat că a violat şi a ucis o fată de 12 ani, Mary Phagan. Omul, ce s-a dovedit peste ani inocent, a fost linşat şi datorită răspândirii anacronice a maşinii de scris, a vâlvei făcute în jurul cazului, dar şi a originii sale evreieşti. Regizorul polac se pare că este, totuşi, vinovat de ceva pedofilie, iar Elveţia, simţindu-se cu musca pe căciulă pentru marile datorii bancare, mai face cu ochiul la dolar! Dincolo de valoarea mediatică a chestiei, vedeţi ce înseamnă un stat protestant, puritan şi poliţist, cât de îndelung îşi urmăreşte răzbunarea pentru o faptă netrebnică? Asta, apropo de persoană şi de greutatea ei specifică!