Teatrul bun de la Sibiu

Dacă, până mai ieri, piesele de teatru erau ecranizate, acum, scenariile de film sunt puse în scenă. Este şi cazul cu Viaţa binecuvântată a lui Bess (Breaking the Waves), de Lars von Trier, autor danez din categoria damnaţilor care îşi petrec viaţa prin spitale. Filmul scris de el se joacă acum pe scena Teatrului Naţional din Sibiu, cel mai bun teatru românesc din ultimii ani. Lars von Trier a împrumutat un personaj excepţional, idioata divină, direct de la Dostoievski, din Crimă şi pedeapsă. Este acolo aceeaşi iubire plină de credinţă religioasă şi devoţiune a Sofiei pentru studentul asasin Raskolnikov trimis în Siberia. Ca să nu mai vorbim de versiunea masculină din Idiotul, de acelaşi autor. Aici, Bess, “nu prostuţă, ci hazlie”, cum îi place ei să se răsfeţe, este considerată “proasta satului”, deşi este în contact direct cu tatăl ceresc după principiul biblic “fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia cerurilor”. Dumnezeu o ajută cât o ajută, apoi o supune la o grea încercare: i-l dă pe Jan, de care se îndrăgosteşte iremediabil cu trupul şi sufletul, şi îl ia înapoi, pentru că omul rămâne paralizat în urma unui accident de muncă. De aici înainte, Bess nu mai ascultă de tatăl ceresc, ci numai de invalidul Jan, care a devenit Dumnezeul neputincios ce trebuie ajutat. Nu e de mirare că Dumnezeul “adevărat”, tatăl ceresc cu care vorbeşte Bess, este gelos. El nu va întârzia să trimită pedeapsa. Ţintuit la pat, Jan, interpretat cu temperament de Marius Turdeanu (o figură de viitor a teatrului românesc), nu mai poate face dragoste, dar îi cere Bessei să o facă şi să-i povestească; astfel, biata femeie ajunge să fie considerată curvă din prea multă monogamie sau monoandrie, mă rog… Noroc că nu a născut copii, pentru că ne întorceam la Dostoievski din Fraţii Karamazov unde tatăl/Feodor se împreunează cu o altă “idioată divină”, care îl naşte pe Smerdiakov, un fetus ratat.

Radu Alexandru Nica, tânăra speranţă de la Sibiu care a montat până şi la Chicago, oraşul refuzat la Olimpiadă, a transformat scenariul lui Von Trier într-un reportaj social. Sfatul cetăţenilor o exclude din biserică şi societate pe această Bess, care nu este decât iubire din creştet până în tălpi. Sacrificiile sexuale pe care le face pentru Jan sunt devastatoare, dar tatăl ceresc nu vrea nimic altceva decât să-i demonstreze că nu are nici o scăpare şi că o va chema la sine. Va fi înjunghiată de obsedaţii sexuali cu care se culcă numai pentru a avea noi şi noi subiecte sexuale de povestit lui Jan, asemenea Şeherezadei, dar se va ridica la ceruri.

Spectacolul de la Sibiu este un act de protest care creşte de la faptul divers la simbolul teologic, şi asta se întâmplă în modul cel mai firesc, pentru că Ofelia Popii (Bess) este totdeauna ce vrea ea să fie; şi acum vrea să fie Bess, şi este. Mai mult, nici nu permite să te gândeşti că Bess ar putea fi altcineva. Scena finală, când sărmana Bess este crucificată, asemenea lui Isus Cristos, pe un panou cu două mii de becuri, este un simbol al iubirii care se jertfeşte. Aş face mii de cărţi poştale ilustrate cu această imagine în care femeia a luat locul lui Isus, dacă nu ar fi androcentrismul religiei creştine. Nu cumva Alexandru Nica a împrumutat această imagine de la Theodor Ciupe, scenograful de la Cluj-Napoca? Prin anii 80, Ciupe a făcut un fundal imens din cofraje de ouă şi în alveole a înfipt 4000 de becuri care se aprindeau ca un incendiu în scena arderii milogilor din A treia ţeapă de Marin Sorescu.

Cândva, erau nişte accente provinciale la trupa din Sibiu, care au dispărut ca prin minune. Dan Glasu, un actor de forţă care mai are mult de spus, imprimă o atmosferă sumbră încă din prolog; Diana Fufezan, admirabilă prin simplitatea mijloacelor şi familiarizată cu Dumnezeu încă din recitalul ei cu Oscar şi Buni Roz, de Eric Emmanuel Schmidt; Dana Taloş, mamă patetică, dar fără exteriorizări inutile; Ciprian Scurtea, în rolul atât de contradictoriu al doctorului Richardson, care îl îngrijeşte pe Jan şi o iubeşte pe Bess; Adrian Matioc, sever, aproape solemn în rolul preotului; Gellu Potzolli, foarte scoţian în bunicul William; Cristian Stanca, iubitul de ocazie, cu figura lui de killer, alcătuiesc o trupă modernă şi omogenă.

Radu Alexandru Nica este un excelent copist care îşi va trăda în curând profesorii (Purcărete, Zholdak). A trăda înseamnă, la drept vorbind, a face altfel decât maeştrii. Deocamdată umple urechile spectatorilor cu sunete. În afara unui zumzet de fundal ameninţător ca nişte arcuşuri pe violoncele, favorizând o atmosferă de aşteptare a unui pericol (cum a făcut Silviu Purcărete în mai toate spectacolele sale preluând probabil finalul din Patetica lui Ceaikovski), tânărul Nica nu lasă nici o clipă fără surprize sonore asemenea celor mai sus citaţi. E bine şi aşa: nu mai dă voie cuvintelor să intermedieze drama. O transmite senzorial ca şi cum vorbirea ar fi un obstacol în calea comunicării. Vorbele da, vorbirea nu. Dar cuvintele spuse cu măsură sunt cele mai pline de sens instrumente muzicale.

Diana Fufezan joacă de una singură pe trei voci textul epistolar al lui Eric Emmanuel Schmidt tradus cu titlul Oscar şi Buni Roz. Schmidt se preface că este un copil de zece ani bolnav de cancer care îi scrie zilnic lui Dumnezeu. Sigur, impostura face parte din însăşi meseria de scriitor, ca să nu mai vorbim de cea de actor, de vreme ce trebuie să te prefaci că eşti zeci de persoane, dar experimentatul autor francez ştie ce face: el stoarce şi ultima lacrimă de duioşie din partea noastră care îl plângem pe acest puşti precoce pe care Dumnezeu l-a destinat morţii, deşi îi trimitea scrisori în fiecare zi. Este uimitoare simplitatea apariţiei: Diana Fufezan ştie să spună atrocităţi şi drăgălăşenii cu aceeaşi naturaleţe. Cu aerul cel mai firesc din lume, cu aceeaşi simplitate trece de la o voce la alta. De la vocea micului Oscar la Buni Roz, femeia care îl protejează în spital. Nu face eforturi penibile să schimbe vocea. Rămîne aceeaşi, dar conturează un alt personaj doar privind în altă parte. Este un text cu multe resurse între care nevoia de a inventa pe Dumnezeu este cea mai tulburătoare.

Hitler şi Prinţesa Turandot

E greu de înţeles succesul în cultura europeană a acestui basm cu subiect chinez cu Prinţesa Turandot repovestit de veneţianul Carlo Gozzi. A cunoscut zeci de versiuni scenice şi lirice (Puccini, de exemplu). Poate că europenii au descoperit astfel veşnicul război dintre sexe, deşi exista modelul lui Shakespeare din Scorpia îmblânzită, prinţul Calaf şi prinţesa Turandot fiind aidoma cuplului Petrucchio-Katarina. După cum ştim, Turandot urăşte bărbaţii şi nu vrea un soţ care nu poate răspunde la trei ghicitori. Doar prinţul Calaf, fiul lui Timur, regele exilat al Tartariei, va fi acela, iar Turandot se îndrăgosteşte de el după multe peripeţii.

Regizorul ucrainean Andri Zholdak, fiu al Sibiului, nu suportă asemenea dulcegării. O şi spune în chip de motto la începutul spectacolului. Opinia sa este că literatura nu face decât să pună zorzoane vieţii, ceea ce este inadmisibil. De aceea va scrie propriul scenariu în care Turandot devine o amazoană care luptă pentru emanciparea femeii. Adică, aceasta trebuie să înceteze de a mai fi “gaură de frecat” cum se exprimă Zholdak în adaptarea Liei Bugnar, pentru a deveni autonomă. Nimic mai utopic, e uşor de observat. Travestit în scriitor, Zholdak face ravagii: Acţiunea se petrece într-un spaţiu nazist, iar împăratul pare a fi însuşi Hitler, conducătorul suprem. Curios este că şi tabăra rivală a prinţului Calaf este alcătuită tot din nazişti, deci se luptă naziştii între ei.

Dacă ai reuşit să mistui toată această hitleriadă anostă, lucrurile par să meargă mai bine. Spectacolul nu are absolut nici o idee, în schimb debordează de energie. Este de la un capăt la altul o luptă între bărbaţi şi femei care aruncă harpoane şi lasouri fără să scoată o vorbă, pe fondul unui zumzet crescător care se transformă în zgmot asurzitor. Aşadar, fiind fără cuvinte, este o îndelungă şi adeseori comică pantomimă. Zholdak este setos de acţiune ca de sânge şi nu lasă nici o clipă să treacă fără mişcare, chiar cu riscul ca aceasta să fie complet lipsită de sens. Performanţele sale sunt de natură fizică şi biologică şi prima victimă a acestei metode este, din păcate, Ema Veţean, silită să răcnească replicile timp de două ore, să înoate pe uscat şi să se trântească pe podea până la sângerarea genunchilor. Şi, dacă toate acestea nu au fost de ajuns, două servitoare îi toarnă apă în cap pentru relaxare. Mult mai bine arată Constantin Chiriac în rolul împăratului Altoum, pentru că priveşte lucrurile cu calm şi relativizează lecţia lui Zholdak. El este un sangvinar, cum şi-a dorit regizorul, dar unul comic, foarte aproapiat de Dictatorul lui Charlie Chaplin. Întreg finalul stă pe umerii lui Constantin Chiriac care se retrage din zgomotoasa luptă pentru supremaţie şi îşi trăieşte liniştit bătrâneţea lucrând gherghefuri.

Ceea ce este cu adevărat de excepţie în spectacolul Teatrului Naţional „Radu Stanca” şi greu de imitat este desenul scenic, aşezarea savantă a actorilor care alcătuiesc un decor viu, altul decât fundalul cu basoreliefuri clasice realizat de Dragoş Buhagiar obligat să lase liber spaţiul scenic pentru bravurile fizice pe care le pretinde Zholdak. Şi să nu uităm performanţa tehnică a actorilor de a reacţiona exact la semnalele de pe coloana sonoră. Există undeva o partitură mimică (o schemă a gesturilor) însoţită de una muzicală care dă semnale pentru reacţiile fizice. Nu se poate realiza aşa ceva fără o muncă extrem de dură la repetiţii. Aici este performanţa compozitorului Vladimir Klikov, nu în muzica clasică cu fragmente copioase din Puccini, uneori din Vivaldi şi cine mai ştie de unde… Mai mult, se obţin efecte comic-dramatice cu cvartete vocale din Turandot de Puccini, cântate pe bandă şi preluate live de actori. Adevărul este că, aruncaţi în această guerillă cu care se joacă Andri Zholdak, identităţile actorilor se pierd pentru că fac, de la un capăt la altul, aceleaşi gesturi mecanice. Poate că Florin Coşuleţ (prinţul) este un mare actor, dar regizorul nu îi pune în valoare actoria, ci docilitatea. Un spectacol necuvântător, numai bun de plimbat pe la festivaluri în toată lumea, pentru mulţimea de gură cască.