La Edinburgh, capitala Scoţiei, a avut loc o impozantă manifestare ce a adunat  scoţieni de pe cinci continente. Pe 25 şi 26 iulie întinsul spaţiu de la Holyrood Park, aflat în preajma reşedinţei regale şi la poalele unor semeţe coline,  a fost luat în stăpânire de reprezentanţii celor peste 130 de clanuri ce şi-au stabilit întâlnirea anuală în acel loc.

Este pentru prima dată când „The Gathering”, cum este numită această întâlnire de proporţii, se desfăşoară la Edinburgh. Oraşul a fost ales şi pentru că, în 2009, sunt serbaţi 250 de ani de la naşterea lui Robert Burns, poetul naţional al Scoţiei, cel care a sintetizat dragostea pentru ţinutul natal în nemuritoarele versuri „My heart’s in the Highlands, my heart is not here./ My heart’s in the Highlands, a-chasing the deer…” (versuri neşterse din memoria noastră încă din anii de liceu, când deprindeam bazele literaturii anglo-saxone).

Festivităţile au fost inaugurate printr-o cuvântare a prinţului Charles care purta kilt, la fel ca majoritatea participanţilor. El a subliniat importanţa întâlnirii din acest an, amintind că, stră-stră-străbunica sa, regina Victoria, s-ar fi bucurat de amploarea luată de jocurile sportive scoţiene pe care ea le încurajase la vremea ei şi care au devenit o parte esenţială a moştenirii strămoşeşti. Aceasta pentru că adunarea nu era menită a fi doar o întâlnire a fiilor Scoţiei, raspândiţi în toate colţurile lumii ci şi un prilej de evidenţiere a tradiţilor culturale şi istorice ale locurilor de baştină. Pentru că fiecare regiune are specificul ei: Highlands şi insulele, Lowlands, Borders se deosebesc unele de altele şi crează acea unitate în varietate care conferă culoare locală unei asemenea întruniri de anvergură.

Scoţia are o populaţie de 5 milioane de locuitori, dar în lumea largă există 35 de milioane de oameni ce-şi afirmă originea scoţiană. Dintre aceştia, mulţi au fost prezenţi în aceste zile la Edinburgh, pentru a-şi întâlni rudele sau a-şi descoperi rădăcinile. Iar publicul spectator a fost în număr de 40.000.

O unitate militară, îmbrăcată în uniforma specifică, a dat onorul şi a defilat prin faţa moştenitorului tronului britanic şi a asistenţei, în sunetul cimpoaielor. În frunte se afla comandantul, un maior, cu sabia scoasă şi purtată perfect vertical în mână. După alocuţiune, prinţul Charles s-a întreţinut cu şefii clanurilor şi s-a lăsat fotografiat în mijlocul lor. Bărbaţi înalţi şi distinşi, mulţi dintre ei deţinând vechi ranguri nobiliare, aceştia îşi purtau, cu mândrie, tartanul în culori distinctive şi aveau câte trei pene înalte, de gâscă sau de lebădă, înfipte sub cocarda de la „balmoral” (bereta neagră sau verde, cu panglici atârnând pe spate şi cu un pampon roşu în mijloc, botezată cu numele locului unde regina Victoria şi prinţul consort Albert de Saxa-Coburg-Gotha şi-au ridicat un castel pentru a petrece vara acolo).

Pipers

Pe o splendidă peluză era întinsă o adevărată tabără de corturi ale fiecărui clan, unde şefii acestuia ca şi membrii de vază îşi primeau vizitatorii, dădeau lămuriri celor interesaţi de tradiţiile clanului, îşi prezentau modelul şi culorile tartanului sau însemnele specifice, vindeau broşuri şi cărţi de istorie, de strictă specialitate sau de largă informare, expuneau fotografii şi documente ale înaintaşilor iluştri şi, dacă le deveneai simpatic sau interesant, te invitau să bei un „dram” (exact ca în româneşte, dram, adică o cantitate mică, un degetar) de whiskey. Aceasta pentru că fiecare scoţian este mândru de whiskey-ul produs în regiunea sa şi-i lauda calităţile pe care, bineînţeles, nici un altul nu le posedă. Într-un cort aparte, specialiştii stabileau arborele genealogic al celor doritori să-şi cunoască ascendenţa. Acest serviciu, intitulat „Scottish Roots - Ancestral Research Service”, a fost fondat în 1984 şi se mândreşte că poate trasa linia strămoşilor până în anul 1780. Tot acolo, nişte asistente medicale luau probe de sânge acelora care voiau să-şi stabilească ADN-ul şi să-şi descopere rudeniile scoţiene. Ambele erau, evident, contra cost dar, pentru acest eveniment, fuseseră făcute substanţiale reduceri.

Marea atracţie a sărbătorii o constituiau concursurile „voiniceşti” acreditate, printr-o lege din 25 mai 1973, ca probe de campionat sportiv mondial, The World Highland Games Heavy Events Championship. Acestea îşi aveau origini străvechi şi erau rezervate oamenilor foarte voinici, vlăjganilor de 1,90-2 m înălţime şi cu greutatea variind între 125-154 kg. Ele constau în aruncarea ciocanului, aruncarea greutăţii la distanţă sau la înălţime, ridicarea pietrei - un bolovan de râu, rotunjit de ape, cântărind între 80 şi 118 kg, ce trebuie luat de jos, adus până la înălţimea taliei şi apoi aşezat pe un mare butoi de bere -, „plimbarea fermierului” cu doi cilindri grei de metal ce sugerează canistrele pline cu laptele proaspăt muls, „împinsul bârnei” - unde doi bărbaţi zdraveni ţin între ei un buştean şi se împing reciproc până ce unul îl scoate pe celălalt în afara permietrului unui cerc trasat pe pământ. Cea mai spectaculoasă probă este, însă, aruncarea buşteanului sau, „tossing the caber”, unde concurentul trebuie să ţină în mâini, perfect vertical, un buştean de dimensiunea unui stâlp de telegraf de pe vremuri cu care o ia la fugă şi-l azvârle în aşa fel în sus încât acela să cadă tot vertical, după ce a făcut o rotaţie în aer şi să atingă pământul cu celălalt capăt. Aceasta poartă numele de „12 o’clock throw” (aruncare de 12 fix) pentru că trebuie să fie precum acele ceasului la respectiva oră iar sportivul trebuie să-l lanseze ca şi când s-ar afla plasat, pe cadranul ceasului, la ore 18. Câştigător era acela care aruncă buştenaul exact în acea poziţie şi nu la 11,45 sau 12,10 or 12,15! Arena aplauda şi ovaţiona, cu frenezie, pe învingător. În competiţie au intrat 11 atleţi, toţi campioni ai diversor concursuri. Dar, dintre ei doar 2 erau scoţieni neaoşi, ceilalţi venind din Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi chiar Belgia şi Olanda, aşa că sângele scoţian era mai mult sau mai puţin prezent în vinele unora dintre ei şi, cu siguranţă, în acelea ale unui uriaş afro-american, veteran al războiului din Golf, ofiţer de poliţie, wrestler şi jucător de fotbal american. Toţi însă erau polisportivi, particind la toate probele arătate mai sus.

Pe lângă întrecerile individuale existau şi competiţii de grup, precum „tug of war” (lupta cu odgonul), joc foarte amuzant în care două echipe se opinteau să-şi tragă adversarii în terenul lor, fapt ce reprezenta înfrângerea acestora. O întrecere de alergare se desfăşura începând din exteriorul incintei, de pe dealul din preajmă - numit Arthur’s Seat - şi se încheia în mijlocul taberei, cu premierea primilor sosiţi. Pantele şi muchia dealului era plină de public dornic să asiste atât la competiţie cât şi la întregul spectacol ce se dădea jos, în tabără, fără a mai plăti biletul de intrare. Vederea era excelentă de acolo, de sus, şi mare parte din publicul ce-şi făcea un titlu de mândrie din faptul de a fi „sportsmen”, se căţăra pe povârnişurile abrupte pentru a se bucura de priveliştea plonjantă ce li se oferea. Pe muche se urcase şi un grup de separatişti care militau pentru independenţa Scoţiei ce arboraseră o pancartă imensă pe care era scris „End London Rule” (Opriţi stăpânirea Londrei) şi un text asemănător în limba gaelică.

Dar, după atâta efort, meritam şi noi puţină relaxare. Am mers deci la cortul unde, pe o scenă, avea loc un concurs de dans scoţian pentru copii. Pline de graţie, nişte fetiţe de 6-12 ani cu veste de catifea, maieuri în nuanţe tari şi kilturi scurte, amintind de un tutu pentru balet, interpretau dansul săbiilor şi gavota. Mai încolo, sub un alt cort, era un concurs pentru cimpoieri. De altfel, cimpoaiele sunau în toată tabăra, pe fiecare alee a ei, în faţa corturilor clanurilor, pe peluză sau în marea arenă, după ce se încheiaseră concursurile sportive şi urmau concertele benzilor de cimpoieri. Şi în cazul acestora, nu toţi erau 100% scoţieni. Astfel, alături de House of Edgar Shotts & Dykehead Pipe Band, The Hawick Scout Fellowship Pipe Band şi The Caledonian Brewery Pipe Band care erau formaţii locale, se aflauThe Clan Hay Pipe Band din Belgia, The Red Rose of Lochbuie and Drum Band din Olanda, The Rhine Power Pipe Band din Köln şi Düsseldorf, Germania şi The Canadian Massed Pipes and Drums, provenind din statul Ontario. Pe o altă scenă evoluau interpreţi singulari sau grupuri de muzică uşoară, jazz, country, rock sau fusion între toate acestea. Un grup, parafrazând numele unei celebre orchestre de funk, îşi spunea Red Hot Chilli Pipers.

Suflatul în cimpoi produce sete, aşa că am mers la o degustare de whiskey în cortul special amenajat în acest sens, Talisker Taste Experience. Pentru amatorii de rând, accesul se făcea cu plată, pentru suma de 5 £ primind un păhărel cu care puteai să încerci orice sort din multele sticle aranjate pe mese şi pe rafturi. Dar, beneficiind de acreditare de presă, am fost introdus „la separeu”, unde nişte experţi făceau prezentarea produselor şi explicau valorile ce trebuiesc avute în vedere la aprecierea acestora. Umorul nu lipsea acestor oameni care posedau o cavitate bucală atât de sensibilă încât puteau să precizeze, fără a greşi, tăria şi vechimea băuturii - de fapt, nişte bieţi beţivi rataţi care nu se pot lăsa în voia exceselor deşi se află înconjuraţi de licorile cele mai fine şi mai scumpe din lume! Ne-au fost puse în faţă 6 dramuri, fiecare cu etichetarea aferentă privind numele şi vechimea. Astfel, au fost încercate : Rosebank (20 ani), Caol Ila (25 ani), Oban (32 ani), Cragganmore (29 ani), Glen Ord (30 ani) şi Brora (30 ani) - cel din urmă nici nu se mai produce iar în lume nu mai există decât 6.000 de sticle aşa că poate fi imaginată valoarea pe care o are, deja, printre degustători şi colecţionari. Avea dreptate prezentatorul când spunea că aceia care au preparat aceste băuturi au murit demult… Toti „aleşii” care participaseră la această demonstraţie de perfecţionism alcoolic se îmbujoraseră, chipurile pline de importanţă sau intransigenţă până mai adineauri se umanizaseră, erau pline de afabilitate, iar limbile se dezlegaseră. Ca dovadă că băutura era de foarte bună calitate şi putea să-l schimbe pe om!

Am vizitat apoi standurile cu produse alimentare. Erau oferite specialităţi locale precum stridii proaspete sau heringi afumaţi, cârnaţi şi „haggis” (un fel de drob făcut din măruntaie, cu adaus de piure de cartofi şi sos de mere), brânzeturi şi fructe - unde am gustat cele mai dulci şi mai parfumate căpşuni (asemănătoare celor româneşti produse înaintea intrării în UE pe care acum nu le mai gaseşti decât, poate, aici…). Pentru digestie, am făcut o escală în cortul unde se aflau povestitorii ce relatau, cu mult har şi expresivitate în mimică, basme din folclorul scoţian. Publicul era format, însă, mai mult din maturi decât din copii, căci mai toţi copiii se zbenguiau pe afară, gătiţi şi ei cu tartan, indiferent de vârstă sau de sex. O fetiţă cu păr bălai, buclat, înfăşurată în pled verde, se învârtea, deconcertată, pe alee, sugându-şi degeţelul.

Adrian Silvan Ionescu împreună cu doi Jacobiţi

Un cort vecin avea o ţinută mai academică: acolo se ţineau conferinţe ştiinţifice despre limba şi muzica gaelică, despre heraldica şi genealogia scoţiană, despre emigraţia din Insulele Hebride. Un stand cu volume recent apărute, cu subiecte scoţiene, atrăgea amatoriii de carte ce şi-o doreau înobilată de semnătura autorului, invitat să stea de vorbă cu cititorii şi să ofere autografe.

Într-un alt cort de mari dimensiuni erau expuse spre vânzare - sau doar pentru reclamă - produse meşteşugăreşti scoţiene sau colecţii de sezon ale caselor de modă. Putea fi admirată o colecţie de sporrane (pungile purtate în faţă, peste kilt) din blană fine sau piele, în forme şi cu ornamente moderne, unele dintre ele păstrând chiar capul naturalizat al animalului din care fuseseră făcute (vulpe, jder); fulare, eşarfe, pleduri şi cravate în nuanţele specifice clanurilor; pălării şi berete; bijuterii pentru doamne, agrafe şi fibule pentru tartanul domnilor. Croitorii de lux de haine bărbăteşti şi kilt-uri ofereau ultimele noutăţi în materie, fie aranjate pe umeraşe fie în cataloage elegant tipărite. Se primeau comenzi şi se luau adresele clienţilor serioşi, pentru livrarea la domiciliu. Armurierii aveau standul lor unde prezentau diverse tipuri de „sgian dubh” (pumnalul mic, de pus la jartiera ciorapului) sau pumnale lungi, pentru brâu, bogat decorate cu pietre semipreţioase la mânerul măiestrit cioplit în lemn - care, la teacă, mai are ataşate un cuţit mai mic şi o furculiţă care-i permit purtătorului să-şi iar prânzul, în tihnă, oriunde s-ar afla - sau săbii late şi drepte, cu garda „coş” (acoperind integral mâna ca la tipul italienesc „navona”), celebra „broadsword”, destinată re-enactor-ilor perioadelor istorice.

Nu departe‚ îşi instalase cortul o asociaţie de reînscenare a trecutului glorios al Scoţiei. „Na Fir Dileas” în limba gaelică sau „Oamenii Loaiali”, sunt nişte pasionaţi de istorie care refac răscoalele jacobite din secolul XVIII, sunt naţionalişti şi se consideră legaţi prin jurământ de regii din familia Stuart. Alungaţi de pe tron după alipirea Scoţiei la regatul Angliei, în 1707, şi încercând să şi-l recucerească până în 1746 când, după bătlia de la Culloden unde loialiştii din Highlands au fost înfrânţi, pretendentul prinţ Charles Edward Stewart - poreclit Bonnie Prince Charles (Frumosul prinţ Charles) - este obligat să se salveze prin fugă, travestit în haine femeieşti şi să se reîntoarcă în Franţa, unde fusese crescut şi unde trăise până în momentul când a pornit în această aventură, în ţinutul străbunilor săi. Jacobiţii de astăzi - porecliţi aşa de la numele James (Iacob) purtat de regii din dinastia Stuart - au tartan propriu, în nuanţe stinse de brun şi ocru, obţinute cu pigmenţi naturali - aşa cum era, la origine, vopsită lâna. Pe cap poartă berete albastre cu cocardă albă, semn al Stuarţilor, şi la brâu le atârnă o sabie lată. Îşi confecţionează singuri hainele, cămăşile, pantofii din piele groasă, închişi cu catarame, femeile le ţes ciorapii, le brodează jartierele. Au fierari pricepuţi care le fac armele albe sau de foc, pentru care folosesc pulbere neagră. Comunicativi şi prietenoşi, vorbesc despre tradiţiile lor de luptă ca despre nişte fapte petrecute cu câteva zile în urmă. Fac demonstraţii de îmbrăcare a kiltului care, pe vremea aceea, era un tartan lung de peste 3 m şi lat de 1,5 m ce se întindea pe pamânt, era pliat de mână cam până la jumătate, apoi purtătorul se culca pe el, se acoperea de la mijloc în jos, îşi trecea o curea pe dedesubt cu care se încingea şi era gata îmbrăcat. Restul de tartan care atârna în spate era ridicat pe spinare şi prins cu o fibulă la umăr, formând o îmbrăcăminte călduroasă şi comodă. După înfrângerea de la Culloden, scoţienii implicaţi în răscoală au avut de suferit, au fost dezarmaţi, li s-a interzis să poarte costumul naţional şi să cânte din cimpoi. Doar cei care se înrolau în armata britanică aveau voie să poarte kilt şi sporran, iar în bătălii să fie îmbărbătaţi de sunetul instrumentului naţional. Ridicarea interdicţiei s-a produs după 36 de ani, în 1782, când pericolul unei alte răscoale jacobite trecuse; pretendentul la coroana Scoţiei străbătuse Franţa şi Spania, după care se stabilise în Italia, căutând peste tot sprijin pentru cauza sa dar fiind refuzat peste tot iar la moartea sa, în 1788, nimeni nu se mai gândea la restuararea Stuarţilor. În răstimpul cât straiele tradiţionale au fost interzise, vechea tehnică de vopsire şi ţesere a tartanelor, precum şi de stabilire a modelelor şi nuanţelor proprii clanurilor, s-a pierdut. Abia în 1822, când regele George IV a făcut o vizită în Scoţia şi marele scriitor Walter Scott a fost însărcinat cu pregătirea festivităţilor de întâmpinare, s-a produs o regenerare a meşteşugului. Iubindu-şi patria şi fiind bine documentat în istoria ţinutului natal despre care scrisese romane de mare succes, Scott organizează nişte ceremonii fastuoase, cu costume şi muzică specifică, de cimpoi. Pentru localnici, faptul că durduliul şi gurmandul rege a îmbrăcat costum scoţian - colorat în nuanţe de roşu, numit Royal Stewart - a făcut o foarte bună impresie şi a marcat revenirea la tradiţii. Din acel moment, tartanul a revenit la modă şi toţi scoţienii îl purtau, cu multă demnitate. Şi totul se datora eforturilor unui literat care se inspirase din istoria locală - pe care o şi romanţase în mare măsură - în romanele de succes internaţional pe care le scrisese! De aceea, prezenţa unui domn ce-l întrupa pe Sir Walter Scott, îmbrăcat în redingotă şi cu bastonul în mână, nu surprindea pe nimeni pe aleea taberei clanurilor din Holyrood Park. La fel ca şi apariţia unora dintre personajele legendare ale locului precum Braveheart, cu cămaşă de zale şi faţa vopsită jumătate în albastru, ce învârtea deasupra capului un paloş pentru două mâini şi accepta, pentru un mic bacşiş, să se fotografieze cu copiii sau cu maturii, făcând glume de genul „Vrei să mori de sabie sau de căsătorie?” (Cu toate acestea, pelicula omonimă din 1996 a displăcut profund scoţienilor pentru că era realizată de studiourile americane, rolul titlular îl interpretase un australian, Mel Gibson, iar filmările fuseseră făcute în Irlanda!)

Sunetul cimpoaielor a fost, la un moment dat, acoperit de bătaia foarte ritmică, dar dezlănţuită, a unor tobe. Darabana nu avea nimic marţial în ea. Pe lângă aceasta, se auzeau, din când în când, şi nişte urlete sălbatice. Era un grup de 4 toboşari şi un cimpoier, goi până la brâu, cu braţele şi pieptul acoperite de tatuaje, cu plete şi bărbi lungi, figuri fioroase de picţi (vechii locuitori ai Scoţiei) pe care voiau să-i amintească prin întregul aspect. Erau încălţaţi cu un fel de sandale din piele crudă şi blană, aveau kilturi brune, sobre, iar de cingătoare le atârnau cuţite lungi sau cornuri de bou, folosite la băut. Aceşti locuitori ai Caledoniei - cum numiseră romanii ţinutul nordic al Britanniei, pe care nu-l putuseră supune - posedau o cuceritoare muzicalitate primitivă iar tobele lor mari, agăţate de brâu, aduceau rezonanţe antice.

Ultimul cort vizitat a fost acela al armatei, numit „The Golden Thread” (Firul auriu). Acolo erau expuse uniforme istorice şi contemporane, documentaţie privind participarea trupelor scoţiene la multele războaie ale imperiului şi personalităţile care s-au evidenţiat în timpul acestor conflicte. Doi tineri şi fercheşi soldaţi din Garda Scoţiană pedestră şi din Dragonii Scoţieni din Garda Regală păzeau standurile şi răspundea, cu amabilitate, la întrebările curioşilor. Cele 14 regimente locale (Royal Scots Borderers, Royal Highland Fusiliers, Black Watch, Argyll and Sutherland, Seaforth Highlanders, Gordon Highlanders, Lowlands) care aveau nume, numere, însemne şi culori proprii, au fost contopite, în 2006, - în chip neinspirat după părerea localnicilor ce s-au simţit ofensaţi de această decizie - într-o singură unitate, Regimentul Regal al Scoţiei. Astfel, o tradiţie militară de 373 de ani, a fost pierdută din considerente pur administrative, spre nemulţumirea veteranilor ca şi a militarilor activi. Oricum, ei s-au aliniat şi, la ora 19,30, au deschis parada clanurilor care s-a desfăşurat pe Royal Mile, de la Holyrood Palace până la Edinburgh Castle, o distanţă de peste 2 km. Prin faţa publicului entuziast au defilat, în ordine alfabetică - începând cu Agnew şi terminând cu Young - toate clanurile, cu baniere şi cimpoieri proprii.

Ajunşi la destinaţie, manifestanţi şi public s-au reunit în marea tribună ridicată pe esplanada din faţa castelului pentru a asista la un spectacol de pantomimă şi poezie, intitulat „Aisling’s Children. Tales of the Homecoming” (Copiii lui Aisling. Poveşti ale întoarcerii acasă - în limba gaelică, Aisling înseamnă „reverie, viziune” iar naratoarea, care simboliza Mama Scoţia, era numită Aisling MacLean ) prin care era evocată istoria Scoţiei şi revenirea la matcă a fiilor ei, raspândiţi în cele patru vânturi. Spre surpriza noastră, între cei care au contribuit la realizarea spectacolului - Raymond Ross, autorul textului, Mark Murphy, coautor şi regizor, Jim Sutherland, compozitor, se afla şi un român, Dan Potra - absolvent al Institutului de Arte Plastice din Bucureşti (1985) - căruia îi aparţinea concepţia scenografică. După această înscenare, uşor amatoristă şi cu anumite erori istorice - dificil de urmărit şi din cauza locului foarte strâmt pe care îl avea fiecare spectator în tribună şi a răcorii nocturne ce se lăsase peste Edinburgh - a urmat o măreaţă retragere cu torţe a tuturor gruprurilor de cimpoieri, civili sau militari, scoţieni, belgieni, germani, într-un cuvânt, a tuturor acelora care se simţeau scoţieni în sufletul lor. Şi noi am simţit că, în piept, ne bate o inimă scoţiană în aceste zile de sărbătoare! Aşa că ne-am alăturat paradei şi am defilat în sunetul marşului „Scotland the Brave”.

Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu © 2009