Nu mai ştiu dacă vă amintiţi de Laurenţiu „Lulu” Ulici, cu care jucam bridge la 2 Mai, unde altă treabă n-ai, apud versul lui Dan Laurenţiu, şi despre care  un prieten de-al meu de şade acum prin America îi spunea că orice literă a alfabetului i-ai aşeza înaintea numelui, sună oribil! De la Aulici, Bulici, Culici, Dulici, Eulici, Fulici, până la Rulici, Sulici, Tulici, Uulici, Vulici, Zulici!

Cu toate astea, Lulu era un om deosebit de simpatic, era un critic jucăuş şi un adevărat jucător, de orice. De la scorţosul şah - pe vremea aceea nu se inventase snobiliticul golf, joc caracterizat de Michel Tournier drept „sport de imbecili”- executat în redacţia „Contemporanului” în tandem cu nea Călin Căliman şi până la banalul Pronosport, Lulu manevra bine orişice. Chiar şi pariurile, unele inventate de el însuşi, ca nişte pase de prestidigitator, de pildă din cinşpe întrebări îţi ghicea scriitorul la care te gândiseşi pe furiş, fără să-i divulgi numele etc.

Mi-am amintit de el şi de însoritele şi liniştitele zile petrecute la 2 Mai acum, în ceasul  când se discută despre fondurile cheltuite de Ziua Tineretului şi când nu mai poate lumea de plaja de la Vama Veche, o porcărie sinistră încă de pe vremea noastră. Sigur că nisipul de la Vamă era mai încins şi mai larg şi mai neamenajat, dar corturile de la „nu”, citit franţozeşte, la 2 M.A.I. se înfiripau. Acolo, adecă la Vamă, mergeam cu autobuzul sau direct, pe plajă, ocolind cazemata, numai din goană după singurătate şi după sălbăticie  şi pentru nudism. Mergeai ce mergeai, traversai  albia seacă a unui pârâiaş şi te duceai direct la chioşcul de bere de pe plajă sau treceai drumul la terasa aia ardelenească sau mai precis plină de clujeni, la bere rece, dar deosebit de proastă. Litoralul nost’, plin de un nisip ca o făină caldă şade ca sentinelă la Marea cea euxin de Neagră pe o distanţă mai chirchită decât a vecinilor dinspre sud, bulgaroctonii. Al lor, al bulgarilor, pe lângă faptul că e mai întins, e mai bine hrănit cu verdeaţă şi cu solicitudine. Cu portarii de instituţii, cu şoferii şi cu chelnerii nu e bine să te cerţi niciodată, dar ăia de la Balcic (hai că aicişa e fostul Cadrilater) şi de la Nesiabâr sau Nessebar, un fel de Veneţie ad-hoc, mai binevoiesc să si zâmbească şi să-şi ceară scuze, atunci când e cazul.

Pe acest nisip (arină, pe armâneasce, ca şi în spaniolă) zvăpăiat şi învăpăiat se dau în stambă  printre lintiţă şi stuf toate poamele necoapte ale polifticii naţionale. Avem o prăvălie de festivaluri televizate ca să ne aflăm în treabă şi să sifonăm pe nas nescai biştari, desfăcându-ne lenea în taifasuri prelungite şi în sunete răguşite. La toate maslurile astea e musai să se înfiinţeze vreun premare, musai să dănţuiască pe faţa de masă vreun alt premare, musai să naufragieze într-o frapieră vreun şef de ceva, poate chiar de ţară! Prezentăreţii de spectacole de şantan e musai să se înfiripeze dintre tinerii politicarzi de mahala sau dintre tinerii actori stătuţi printre reclame. Neapărat trebuie să apară la rampă, deşălaţi de efort şi  cu ochii închişi, marile noastre soprane şi marii noştri tenori de bucătărie. Am zărit un moment fudul şi execrabil într-un poem populăros recitat şi cântat de ziceai că-i reclamă la vreo apă minerală coclită. Doamnelor şi domnilor, „Cântarea României” avea chiar ştaif  şi un rost, mai desţelenea cîte un talent pitit prin provincie. Despre  Cerbul de goldeanu nu mai zicem nimic, singurele ediţii valoroase au fost înainte de anii optzeci. Se terminează aistea, de-s aproape concomitente, vine Prometeu sau Amedeu, cel mai tare leu! Unde se holbează elita inexpresivă şi obscură la filme trase pe calapodul can-cannes-urilor, minimale, cartilaginoase şi proaste. Nu răsuflăm bine, ne pregătim să năduşim la „Festivalul Enescu”, în corturi, în faţă, la Cina. Unde va poposi protipendada, cu madam Silfida lui nenea Iancu şi cu Moni, cu figura ei publică şi pletoasă. Nu pricep de ce acest organism numit CNA nu se sesizează în cazul emisiunii fătucii asteia tot din Bacău. Ce e acolo, un happening prelungit? Şi cui foloseşte? A mai lăsat camera de luat vederea unul, Perec, nemişcată şi prin faţa ei au trecut vreo două ore de personaje, dar faci asta o dată, hai de vreo două ori şi cu un scopos. Vorba ceea sau gorba ceea, o dată e niciodată, a doua oară e recidivă! Există atât de multe emisiuni inutile încât nu înţeleg de ce le mai finanţează posturile respective. Cui îi trebe şi cine se uită la „serviţi, vă rog!” sau  la „cireaşa de pe cort” sau mort sau tort  sau  la „Regina” sau la schimbare de domicilii, de vieţi, de mame, sau la şederile ale  filmate şi cântate  pe la diverşi lingurari şi spoitori! Dacă vrei să faci ceva cu cap, apucă-te de treabă, citeşte, prezintă tradiţiile, vino cu nişte sociologi, cu nişte familii reprezentative, cu poveşti, cu glosar etc. Aşa, totul se reduce la o zdrăngăneală exotică, sforăitoare şi greţoasă. Aduce cu gestul acelei Bruna, proprietăreasa unui lanţ de bijuterii fantezi, care împarte saci de dormit , cafea şi sandviciuri oamenilor străzi de pe la Monaco şi de pe la Nisa.

Aproape toate emisiunile de divertisment legănat şi facil - apărute, trebuie s-o zicem, după anii  nouăzeci, deodată cu mlăştinoasele „surprize” - sunt formate fie ieşite din uz, fie luate cu ghiotura, cu toptanul, cu anasâna  de la alte tembeliziuni americane! Dar, mai ales, trebuie s-o remarcăm  răspicat, sunt absolut toate impregnate de tâmpenie unsuroasă. Noroc cu criza aiasta care ne obligă să tragem reclame la paste de dinţi, la îngheţată, la detergenţi ieftiori, la şampoane, la bigudiuri şi la gripa aviatoare! Un pas mic pentru om…