Fragment din Jurnalul American,

Partea a II-a

Orașul American cu cel mai mare zgârie-nori din lume! Din acest punct de vedere, este într-o mare rivalitate cu New-York-ul, capitală a lumii, cum îi place lui George Bean, însoțitorul nostru, să-și gratuleze orașul în care trăiește.

Chicago (văzut de la distanță) este impresionant! Autostrăzile întortocheate care duc spre marele centru, clădirile uriașe, șuvoaiele nesfârșite de autoturisme te fac să te simți mic… dar voios, după cum suntem noi, înainte de a intra în marea vâltoare, luând masa „ca-n filme” la o benzinărie SONOCO-TEXACO!

Camionagii, fetișcane care se învârt pe acolo, părând a fi fără niciun rost (sau or avea ele un rost!?), amestec… babilonian de culori și limbi de toată frumusețea: albi, piei roșii, în drum spre… rezervațiile lor, oameni de culoare (ca să nu le spunem blacks!), tipici reprezentanți ai „China town”-ului local, abili, agili, mișcându-se ca într-un furnicar împreună cu chipuri inexpresive, provenite din încârligările inter-rasiale, demult permise și încurajate. Democrația americană în acțiune, nu? Doar oficiala limbă engleză este foarte… oficială în varianta ei americană.

Este soare, este cerul de un albastru incredibil, suntem bine-dispuși.

(…)

Am văzut excepționalul Muzeu al Institutului de Artă din Chicago, cu extraordinare pânze reprezentând arta modernă: Minnet, Manet, Degas, Renoir, Klee, Kandinski, Picasso, Van Gogh, Modigliani, Lautrec și… Brâncuși: LEDA, NEGRESA ALBĂ, PINGUINII și MUZA DORMIND.

Sunt mândru, deși Brâncuși este considerat aici a face parte din french school sau din school of Paris. Nimic despre Hobița, nimic despre Oltenia, nici măcar despre România.

(…)

Mâine, înainte de a lua avionul spre Denver - Colorado, îmi amintesc un vis. Mă întâlnesc cu Mircea Eliade. Cum va fi, oi vedea…

Alecu nu vrea să meargă. Spune că vrea să mai bată străzile, să se mai plimbe pe malul lacului, să mai cumpere niște fleacuri cinematografice: lentile pentru efecte speciale, asta caută el, mereu.

În speranța că măcar la Mircea Eliade n-o să fiu pus în situația de a înfrunta suspiciunea specific românească la apariția unui conațional, cum mi s-a întâmplat cu Eugen Drăguțescu - pictorul și cu Vlad Roman - compozitorul, în Italia, am dat un telefon în prealabil. Mi-a răspuns Doamna, mi-a făcut legătura cu Domnul, care m-a chestionat, i-am răspuns cine sunt, ce vreau și, bucuros, m-a poftit să-i fac o vizită după ce termină cu studenții.

Am ajuns, am sunat, Mi-a deschis însuși Eliade. M-am scuzat pentru deranj, am oferit doamnei Cristina o traistă românească. Doamna mi-a mulțumit pentru gest, după care, agățând obiectul imediat pe umăr, a exclamat încântată: „O să fac senzație! Americancele de pe aici n-au văzut un asemenea design și o asemenea cromatică nemaipomenită.”

Domnul pune întrebări numeroase și zigzagate, este nerăbdător să afle totul despre artă și știință, despre cultură și politică, despre oamenii de pe stradă, într-un cuvânt - despre viața românească.

După un timp, mi-am dat seama că, de fapt, Eliade știa totul despre și din țară, dar voia confirmări, confirmări și iar confirmări, din multiple unghiuri de vedere. Bineînțeles că totul pornea de la mine, de la gândurile și preocupările unui om care face cinema în România. Când i-am spus că tocmai terminasem un film despre mitologicul Păcală - despre care D. I. Suchianu scrisese în presa din țară că e „o adevărată sărbătoare națională”, Mircea Eliade s-a ridicat brusc de pe fotoliu, mi-a făcut semn să-l urmez, s-a dus în bibliotecă, a luat o carte despre mitologia românească și nu numai: „De la Zamolxis la Gingis Han”. Biblioteca lui Eliade. Sunt uluit.

Tot ce-i literatură românească, cu autori clasici sau contemporani, jurnale sau reviste de cultură, săptămânale sau lunare, chiar și multe din aparițiile editoriale din Provincia Românească au ajuns în biblioteca sa. Cercetare atent, notate, studiate, unele. Ca răspuns la uimirea mea, Domnul Eliade îmi spune că-i sunt necesare, vitale, ca apa și aerul, că nu poate să se lipsească de izvorul care l-a dus spre universalitate. Dintr-o simplă notiță de gazetă despre o manifestare socio-culturală, dintr-o întâmplare sau chiar citind printre rânduri, înțeleg ceea ce trebuie înțeles. Avem nevoie de continuitate, simțirea românească are dreptul la permanență. „De aia sunt mâhnit, mai spunea Eliade, că este oprit accesul spre mine, de fapt spre noi, cei de departe, care ne gândim și privim cu dor și speranță spre țară.”

Întrebându-l dacă intenționează să revină în România, chiar pentru o scurtă vizită, asigurându-l, eu, după cele ce știam de acasă, cum este considerat, și cunoscut, și recunoscut ca o mândrie națională, chiar dacă oficialitățile sistemului comunist îl ignoră, spunându-i că s-ar bucura de o primire triumfală, că ar fi o mare încurajare pentru intelectualii români, cei mai mulți de valoare și fals angajați în sistem, cum sunt chiar unii demnitari ca Ștefan Andrei și Cornel Burtică, iar pentru tineret ar fi o rază de speranță în împărăția întunericului și un îndemn pentru propriul lor destin cultural, mi-a răspuns limpede că cele câteva lucrări tipărite, apărute sporadic în ultimii ani, nu-l pot determina să facă gestul. „Opera integrală să-mi fie publicată - zicea Eliade - nu fragmente. Așa să mă cunoască tineretul”.

La plecare (ce scurtă ședere, dar ce mare înțelegere), domnul Mircea Eliade mi-a înmânat încă două cărți cu dedicație: „Pe strada Mântuleasa” și - dându-și seama că sunt oltean - „Coloana nesfârșită”, o lucrare dramatică despre uriașul Brâncuși, pe care l-am cunoscut și iubit ca fiind al nostru. Pentru că, deși la Muzeul de Artă Modernă din Chicago, despre Brâncuși se știe c-a fost mare, nu se știe, în schimb, că-i român, ci, am mai spus-o, un ilustru reprezentant al școlii din Paris!

… Ce multe mai avem de făcut, ca să fim noi înșine.