Clipa

Pledoarie!

Autor: Robert Antonescu • Rubrica: Laborator Artistic • Ian 2018  Printează acest articol

O pledoarie pentru unitate

Se pare că acum, când se apropie aniversarea a 100 de ani de la Unire, suntem mai dezbinați ca niciodată. Opțiunile politice, alegerile privind credința, stilul de viață sau locul în care urmează să ne petrecem vacanța – toate constituie motive pentru separare, delimitare și conflict. Se emit judecăți de valoare absurde, de tipul: dacă asculți un anumit fel de muzică și ai făcut o manevră urâtă în trafic, sigur ai votat cu un anume partid. Sau: dacă porți barbă, pantaloni strânși pe picior și șosete colorate, e clar că ești vândut străinilor.

Poate că a venit timpul să respirăm adânc și să privim în jurul nostru cu mai puțină încrâncenare. Știu că, atunci când se constituie tabere cu ideologii diferite, fiecare tabără își urmează cu pasiune ideologia și este îndeobște preocupată să își impună ideologia asupra celeilalte tabere. Dar sper că încă nu a început niciun război între români și că miza nu este să ne anihilăm unii pe alții. Cel puțin nu anul ăsta, nici la anul, nici la anul…

Oameni politici de toate culorile sunt mari maeștri să folosească ideologii pentru a-și atinge scopurile. Din păcate, scopurile lor nu coincid întotdeauna cu bunăstarea și fericirea nației. Uneori, probabil că o națiune agitată reprezintă un câmp de luptă politică propice. Totuși, viața noastră în această țară nu înseamnă numai politică, manevre ideologice, lozinci radicale și vânătoare de vrăjitoare.

Între timp, în România oamenii se mai văd la un grătar, mai beau o bere, mai taie un porc după metoda tradițională… Ies la fotbal, cântă, dansează, citesc (e drept că mult mai puțin decât ar trebui, o spun statisticile), muncesc, visează. Se nasc copii, se bucură părinții că-i văd crescând.

Ei bine, în momentul în care îți vezi copilul crescând, cum este exact cazul meu în această perioadă, ai niște alegeri de făcut pentru el sau ea. Când faci alegerile astea, te simți mai responsabil decât în oricare alt moment al existenței tale, pentru că e copilul tău și, nu-i așa, vrei să crească frumos și puternic. Atunci începe să conteze decisiv ce îl înveți, ce orientare îi dai încă din primii ani de viață. Te va întreba și despre cine suntem, ce înseamnă România, cine au fost dacii și romanii, care e treaba cu țara asta… și va trebui să-i răspunzi într-un fel sau altul.

Ce-i vei spune, astfel încât să crești un om frumos și drept? (Dacă nu dorești să crești un om frumos și drept, îmi pare rău, dar aceste cuvinte nu ți se adresează.) Îi vei spune că românii sunt hoți, inculți, că ne-am săturat de țara asta și vrem să plecăm din ea, că un grup sau altul reprezintă o plagă pentru țară, că stăm pe un butoi de pulbere care trebuie să explodeze odată, ca să se lămurească lucrurile într-un fel sau altul?

Eu mă îndoiesc sincer de avantajele creșterii unui copil într-un spirit radical, într-o cultură a delimitării față de alte grupuri. „Nu te juca, Ioana, la grădiniță cu X și Y, pentru că părinții lor sunt din grupul Z, cu care noi suntem în război!” Cum sună asta? Sau cum sună când unii dintre noi demonizează grupuri foarte largi de oameni pentru că anumiți lideri politici comit anumite acțiuni? Oare e legitim să-i facem pe toți o apă și-un pământ? Oare nu li se dă apă la moară, în felul ăsta, exact liderilor politici, care pot atunci să se folosească de acea masă de oameni ca de o masă de manevră, spunându-le: vedeți? CEILALȚI vă disprețuiesc și vă urăsc, pentru că urăsc tot ce e românesc! VOI sunteți adevărații români!

Carte poștală emisă cca. 1918–1919 pentru a sărbători Unirea

Aș dori din tot sufletul să avem o discuție calmă și relaxată despre ce înseamnă cu adevărat să fii un bun român, adică un bun cetățean al țării tale, preocupat de bunăstarea ta și a colegilor tăi de naționalitate. Chiar mă aventurez să propun o definiție de lucru, sau mai degrabă un manifest foarte simplu, în jurul căruia să discutăm și pe care să construim.

Calitatea de bun român ar trebui să vină din faptul că împărtășești o serie de valori și demonstrezi, prin acțiunile tale zilnice, că aderi la ele și acționezi în sensul împlinirii lor. Aceasta este lista mea personală; o puteți folosi ca pe un checklist.

Listă de valori românești (cu titlu de work in progress):

- Cinstea (pentru cine nu știe, faptul că suntem cinstiți ar trebui să însemne că: nu furăm, nu mințim și nu NE mințim, nu ne atribuim idei sau realizări care nu sunt ale noastre, nu „ciupim” avantaje care nu ni se cuvin pentru că, nu-i așa, toată lumea face asta);

- Munca (când ne e greu și avem nevoie de mai mult, punem mâna și facem, nu așteptăm să ne pice din cer; nu așteptăm un salariu pentru că am stat 8 ore pe un scaun, nu considerăm că ni se cuvine și nouă ceva pentru că trebuie să trăim și noi, ce mama naibii!);

- Bucuria (nu era oare capacitatea de a face haz de necaz considerată trăsătura noastră definitorie? eu propun să o ducem mai departe decât atitudinea mucalită și hâtră față de necazuri; cred că bucuria de a trăi și știința de a petrece cu fantezie sunt trăsături definitorii și valoroase ale românilor);

- Inventivitatea (în bine sau rău, ne descurcăm; găsim soluții, facem să rezolvăm cumva; suntem capabili să ne mișcăm mai bine și mai repede decât alții, numai să vrem; e ceva foarte important și demn de luat în seamă, ar merita subliniat mai des);

- Umorul (dacă simți că trebuie să mai explic ceva aici, nu ești un bun român!);

- Credința.

Am lăsat credința la sfârșit, pentru că este un subiect sensibil. Intrăm într-o discuție vastă și încurcată, din care riscăm să nu putem ieși până de 1 Decembrie 2018. Totuși, în spiritul discuției despre solidaritate și despre acceptarea celorlalți, așa cum sunt ei, deschise mai sus, aș vrea să adaug următoarele lucruri cu privire la credință:

1. Majoritatea românilor se declară credincioși în sens religios, majoritatea dintre aceștia creștini de rit ortodox. Simpla amploare a răspândirii – cel puțin la nivel declarativ – a credinței creștine ortodoxe la nivelul populației României ar trebui să constituie, cred, un argument pentru acceptarea acestei realități din partea unei (autodeclarate) intelectualități atee. Glumele tale, în bula ta de Facebook, referitoare la pupătorii de oase și la superstițioșii medievali care îmbogățesc conducătorii bisericii prin naivitatea lor și lipsa lor de orizont intelectual, sunt de un prost gust care te fac să ratezi din checklist-ul de mai sus nu doar secțiunea „credință”, ci și secțiunea „umor”. În plus, demonstrează din partea ta o intoleranță acută față de majoritate, care contrastează violent cu toleranța și acceptarea pe care o pretinzi pentru grupuri minoritare.

2. Pe de altă parte, folosirea credinței ortodoxe la nivel ideologic, de către politicieni sau formatori de opinie a căror ortodoxie constă în postarea câtorva selfie-uri cu episcopi sau cu o cruce de aur cât cea de pe Caraiman, atârnată la gât, este o manevră joasă de atragere a simpatiei oamenilor care pică ușor în capcana discursului de apărare a neamului atacat de străini, care vor să ne corupă credința și să ne impună valorile lor. Nu poate nimeni să ne impună ce și cum să credem, dacă ne știm valorile și credințele așa cum se cuvine, dar au mulți de câștigat de pe urma temerii noastre că suntem în pericol să ne pierdem identitatea. Dacă ne-o pierdem, probabil că va fi din vina noastră (țineți minte că, mai sus, vorbeam de educația copiilor…), nu din vina străinilor cotropitori.

3. Înainte de a forma propriu-zis România și multă vreme după aceea, toate provinciile istorice au constituit, de-a lungul secolelor, un adăpost pentru o diversitate incredibilă de etnii și – cumva firesc – de credințe religioase. Avem loc împreună, țara e mare. Dar și acesta este un subiect care amenința să ne consume toate sărbătorile legale din următorul deceniu, deci mă opresc.

4. Credința trebuie, după mine, să apară neapărat pe orice listă de valori. Sunt oameni care nu împărtășesc credința așa-numită religioasă, dar nu cred că există un om viu care să fie puternic, activ, creativ, care să aibă un impact asupra lumii, să aducă o schimbare în bine, fără o credință puternică: în Dumnezeu, în binele din lume, în energiile dacice de sub Munții Bucegi – în orice. Credința e cel mai puternic motor, deci aș pune-o pe lista de valori românești chiar și pentru românii atei.

Nu știu cum să închei, pentru că deja am depășit nepermis orice limită de attention span pentru un text publicat online. Vreau doar să mă asigur că ideea principală nu s-a pierdut printre atâtea vorbe:

Militez pentru căutarea și îmbrățișarea acelor trăsături care ne unesc și ne fac să ne simțim bine împreună, toți, în țara asta. Am încercat să creionez o listă de valori românești. E perfectibilă și vă invit să adăugați sau să scoateți din ea, cu argumente. Cred că e important să ne gândim la aceste lucruri și să avem niște răspunsuri pregătite când, mai devreme sau mai târziu, istoria ne va pune niște întrebări.

Cum comentati?