Clipa

Sibile în imaginarul creștin

Autor: Iuliana Mateescu • Rubrica: Permanenţe • Ian 2018  Printează acest articol

Călător sau pelerin în județul Vâlcea nu poți să nu iei aminte la pictura exterioară a bisericilor țărănești ce au fost zidite din evlavia țăranilor moșneni, ce constituiau pătura mijlocie înstărită în ultima jumătate a secolului XVIII, începutul secolului XIX. „Covoare de ornamente și flori” zugrăvite în culori „cuminți”, pastelate, cu tonuri calde și „împăcate” precum duhul bisericii, simboluri nemaivăzute, sfinți și sfinte, îngeri cu aripi mângâietoare înveșniciți pe pereți, te îndeamnă să te oprești.

Sf Nicolae, Barsesti, friza sibile

Bis. Sf. Voievozi, Câinenii Mici,

covor de ornamente

Bis. Sf . Voievozi, Câinenii Mici, ornamente

Privirea îți lunecă spre înaltul zidului și acolo, sub streașina bisericii, în arce săpate în zid, sunt zugrăvite diferit, de la biserică la biserică, într-o succesiune aleasă, profeți și înțelepți și ele, personaje feminine ce par că pășesc în ritmul acordurilor orientale, purtând rochii de poveste, ca la o adevărată paradă a modei. Surâsul, gestul, fiecare detaliu al prezenței lor: coafura, podoabele, delicatețea mâinilor ce susțin un mesaj scris pe care ni-l adresează, îți transmit emoția unei întâlniri misterioase, ce naște întrebarea: Oare cine sunt?

Sibile, Arhiepiscopia Râmnic

Aflăm că se numeau „sibile” încă din antichitatea greco-romană, denumirea lor venind de la romani, la care diminutivul italicului „sabus” sau „sabius” însemna „înțelept”. Despre ele pomenesc documente grecești încă din secolul al VI-lea î.Hr.

Aveau darul profeției și răspândeau în lume porunca și voința zeilor care le inspirau. Se credea că sibilele scriau pe frunze de stejar voința divinității, pe care le împrăștiau în bătaia vântului, când acesta sufla cu putere ca să fie duse cât mai departe; ușor de înțeles cât de anevoios era să strângi și să ordonezi frunzele pentru a putea citi profeția sibilei.

Cărțile sibiline se alcătuiau din aceste profeții și se considerau sacre pentru că erau „cheia” în aflarea viitorului. Se spune că sibilele își murmurau profețiile în locuri singuratice, pline de mister: în adâncul pădurii, în peșteri, în temple îndepărtate înconjurate de preoți.

Tradițiile vechi mai spun că patria sibilelor era Asia Mică (zona de apus) situată în preajma Troiei, ca apoi să le găsim în Grecia și la Roma. Ele erau botezate după localitatea sau regiunea unde trăiau. Sub influența iudaismului și mai târziu a creștinismului au apărut alte cărți de proorociri ale sibilelor, consemnate în istorie în secolul VI după Hristos. Creștinii numeau sibilele păgâne din antichitate „vrăjalnițe”.

Prof. dr. N. D. Chiriac susține în amplul său studiu asupra cărților sibiline, apărut în 1924, că „nu există nici o identitate între această colecție (apărută în creștinism) și acele cărți sibiline romane care ordonau facerea sacrificiilor zeului Marte sau celebrarea jocurilor olimpice ale lui Jupiter sau a altor jocuri ale zeiței Ceres, din 5 in 5 ani…”. Mai mulți sfinți părinți și scriitori bisericești, ca Sfântul Teofil al Antiohiei, Sfântul Justin Martirul și alții din secolul al II-lea și al III-lea, nu s-au temut să afirme că sibilele vorbeau sub inspirație dumnezeiască. Zicerile lor puteau fi considerate cărți de învățătură creștină pentru păgânii greco-romani, dar și îndrumător de viețuire creștină pentru cei convertiți. Versurile sibiline creștine „apar mai mult ca niște imnuri religioase decât profeții”. „A fi umilit cu inima, a alunga orice înșelăciune din sufletul nostru, a iubi pe Dumnezeu și a-L onora cu sfințenie, a iubi pe aproapele ca pe tine însuți, acesta este semnul care distinge pe descendenții lui Hristos”.

Prezicerile sibilelor au fost adesea comparate și confruntate cu cele ale Vechiului și Noului Testament. În creștinism, sibilele se bucurau de venerație pentru că ele au proorocit „Nașterea Maicii sfinte și a Pruncului sfânt”.

Există și astăzi la Biblioteca Academiei Române cronica lui Neukler, ediția din 1544, care ne oferă lista de nume a sibilelor despre care se știa că sunt în număr de zece: Persica, Libica, Delfica, Cumeeana, Eritreana, Samiana, Cumana, Helespontica, Frigiana, Tiburtina.

În perioada Renașterii, secolele XIV-XVI, sibilele vor fi subiectul unor studii ample și vor fi inspirație marilor artiști ai acelor vremuri. Ele vor fi imaginate în picturile lui Della Porta în biserica din Lorella (Italia), ale lui Rafael în Santa Maria della Pace (Roma), ale pictorului olandez Van Eyck și mai ales ale celebrului Michelangelo în Capela Sixtină. În Franța, la catedrala din Brou, sibilele se văd în ceata celor ce-L însoțesc pe Hristos când se înalță la Ceruri, după Înviere.

Ne punem întrebarea, care a fost calea prin care tema sibilelor a intrat în țara noastră?

În secolul XVII, datorită legăturilor culturale cu Polonia, vor fi cunoscute în țara noastră lucrările lui Ioanichie Galeatovski, arhimandrit de Cernikov. La anul 1665, el tipărește volumul Mântuirea păcătoșilor în care sunt cuprinse două capitole importante, Cer Nou și Minunile Maicii Domnului, care vorbesc despre sibile și proorocirile lor privind „Venirea Mântuitorului și Neprihănita Zămislire a Fecioarei.” Prin grija Mitropolitului Varlaam această carte va fi tradusă și tipărită la București la anul 1678. Mai târziu, în 1787, pentru importanța mesajului, textul „a fost tradus din slavonește” de Episcopul de Huși, Iacov Stamati. În țara noastră exista cultul Maicii Domnului așa încât, subiectul proorocirilor sibilelor, enunțate în textele celor zece minuni, devine foarte popular în cercurile bisericești de la noi din țară, la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII. Mari cărturari din sânul bisericii noastre, având mare evlavie la Maica Mântuitorul, și-au legat numele de această temă. Amintim pe marele cărturar, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei și Bucovinei (1671-1686) ce dedică și el în mai multe limbi, română, latină, greacă și slavonă, un studiu legat de sibile și profețiile lor. Ioan Arhimandritul, starețul mănăstirii Hurezi din vremea Domnului Brâncoveanu, face ca pe cheltuiala sa, să fie tradusă și așternută pe hârtie lucrarea „Mântuirea Păcătoșilor”. Până la 1820 aceste texte scrise pe înțelesul maselor largi se vor relua și se vor tipări de diferiți alți arhierei și egumeni, învățătura lor intrând astfel în conștiința multor generații, aici, în Oltenia de sub munte. Pentru cultura zonei au avut mare însemnătate, devenind izvoare de inspirație pentru zugravii de biserici, alături de scrierile legate de viețile sfinților, fabule, cărțile populare Fiziologul, Alexăndria și altele.

Bis. Sf. Nicolae, Bârsești, Fabule

Zugravii au aflat textele, dar reprezentările sibilelor n-au existat în scrieri, așa că „sprinteneala” imaginației i-a făcut să „împrumute” chipul ctitorei din tabloul votiv aflat în pronaosul bisericii, pe care l-a împodobit cu turban, iar trupul i l-a înveșmântat cu rochie orientală strânsă cu cingătoare și pafta, precum se purta atunci.

Bis. Sf. Voievozi, Câinenii Mici, sibile

Fiecare lăcaș de închinare, aici, la Vâlcea este ca un ban de aur dintr-o salbă… și nu poți să uiți că ai fost la Chiciora, Păușești-Măglași, Câinenii Mici, Târgu Horezu, Covrești, Bârsești… pentru că fiecare biserică-ți umple sufletul de miresmele unei lumi curate cu jupâni și jupânițe, vătafi de plai, potecași, pârcălabi… ce astăzi sunt numai o amintire!

Rămâne acolo, pe zid, stăruitoare, Sibila Persica „care cu duh proorocesc de la Dumnezeu fiind plină, a scris aceste versuri despre Prea Curata Fecioară” pe filacterul ce-l poartă în mâini:

„Va veni în lume Proorocul cel mare

Din marginile de sus, prin nori.

Din Fecioara Curată se naște

Și pre noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

Parcă te simți împăcat cu Dumnezeu și le mulțumești înaintașilor că au înveșnicit aceste cuvinte, ca de fiecare dată când rătăcim, să ne aducem aminte:

Să nu ne „lăsăm” credința!

Cum comentati?