Clipa

Discursul Președintelui Franței la ceremonia de omagiere națională a lui Jean d’Ormesson1

Autor: Prof. univ. dr. Valentina Pricopie • Rubrica: Cronică europeană • Ian 2018  Printează acest articol

Domnilor Președinți, Domnule Prim-Ministru, Doamnelor și Domnilor Miniștri, Doamnelor și Domnilor Parlamentari, Doamnelor și Domnilor Academicieni, Doamnelor și Domnilor membri ai corpului prefectoral, Doamnelor și Domnilor membri ai corpului diplomatic, dragă Françoise2 d’Ormesson, dragă Héloïse3 d’Ormesson, dragi membri ai familiei, dragă Marie-Sarah4, Doamnelor și Domnilor.

„Atât de clară este apa acestor canale, că trebuie să te înclini îndelung deasupra lor pentru a le înțelege profunzimea”. Aceste cuvinte sunt cele pe care André Gide le însemna în Jurnalul său despre la Bruyère.

I se potrivesc mai ales lui Jean d’Ormesson.

Întrucât mai mult decât oricui altcuiva îi plăcea claritatea. Aceea a apelor Mediteranei, după care era înnebunit, aceea a cerului Italiei, aceea a caselor albe din Symi5, insula secretă a scriitorilor. Aceea a pantelor înzăpezite și scânteietoare unde îi plăcea să schieze, ca și acelea ale pârâurilor de pe malul turc inundate de soare.

N-a fost, oare, el însuși, o ființă de lumină?

Nu exista loc, discuție, circumstanță, pe care prezența sa să nu le lumineze. Părea făcut pentru a le oferi melancolicilor pofta de viață și pesimiștilor pofta de viitor.

Era prea conștient de înșelăciunile Istoriei pentru a se supăra pe prezent, iar conversația sa era, ea însăși, atât de strălucitoare, încât ne consola de tot ceea ce viața poate, adesea, să aibă amar.

Jean d’Ormesson a fost astfel acest om înconjurat de prieteni, de camarazi, care le-a oferit prietenia și admirația cu entuziasm, fără meschinărie. A fost un egoist pasionat de ceilalți. Breviarul său secret a fost, fără îndoială, [romanul] Les Copains a lui Jules Romains, căruia i-a succedat la Academia Franceză. Berl, Caillois, Hersch, Mohrt, Déon, Marceau, Rheims, Sureau, Rouart, Deniau, Fumaroli, Nourissier, Orsenna, Lambron ou Baer… nu îi pot cita pe toți, dar această cohortă de prieteni a însemnat momentele sale de vacanță, poeme recitate, libertate împărtășită.

Pentru aceia pe care i-a însoțit până în ultima clipă, prezența și cuvântul său au fost leacuri neprețuite. După cum Chateaubriand, pe care îl îndrăgea atât, spunea despre Rancé, „se credea că nu se putea muri mai bine decât în brațele sale, așa cum alții ar fi vrut să trăiască”.

Această grație luminoasă, contagioasă, i-a cucerit pe cititorii lui care vedeau în el un antidot la cenușiul cotidian. Paul Morand spunea despre el că este un „devorant grațios”, făcându-i viața interesantă oricui se întâlnea cu el. Această lumină ne va lipsi înainte de toate, care deja ne lipsește în această zi rece de decembrie.

Jean d’Ormesson a fost această vară lungă la care ne-am încălzit gurmand și cu gratitudine timp de decenii. Această vară a fost prea scurtă și, deja, ceva în interiorul nostru s-a întunecat.

Iar cel pe care îl vedeam cabrând, atât de înzestrat, cum era, pentru existență și plăcere, nu era scafandrul la care unele spirite triste au încercat, de altfel în van, să îl reducă. Franța este această țară complexă unde veselia, căutarea fericirii, bucuria, care au făcut pentru o perioadă deliciile geniului nostru național, dar care într-o zi, nu știm când, au fost lovite de nevrednicie. Trăim acum semnul unei condamnabile absențe de seriozitate sau al unei lejerități cu totul vinovate. Jean d’Ormesson făcea parte dintre aceia care ne aminteau că lejeritatea nu este opusul profunzimii, ci al greutății.

Așa cum spunea Nietzsche despre grecii antici, printre care Jean d’Ormesson ar fi visat să trăiască, el era „superficial prin profunzime”.

Omagiul președintelui Republicii Franceze, Emmanuel Macron,

adus scriitorului, filosofului, jurnalistului Jean d’Ormesson

Atunci când ți se oferă împărtășit ușurințele filiației spirituale, ale talentului, ale șarmului, firește că nu devii scriitor, nu te vrei scriitor cu toată ființa ta, fără anumite rupturi interioare, fără anumite neliniști secrete și fecunde.

„Scriu pentru că ceva nu merge”, spunea el, și când era întrebat ce, răspundea: „nu știu” sau, chiar și mai evaziv, „nu-mi mai amintesc”. Așa era eleganța sa în neliniște.

Iar aici apa limpede a canalului se tulbura dintr-o dată. Chiar aici, în transparența rafinată, se întrevăd umbre în profunzimea albastrului cobalt. A venit o zi în care Jean-care-râde a admis prezența tulburătoare și incontestabilă a unei absențe, a unei fisuri, și atunci a devenit scriitor. Astăzi, ochii i s-au închis, râsul i s-a oprit și iată-ne, dragă Jean, aici, în fața dumneavoastră. Adică în fața cărților dumneavoastră. Toți aceia pe care i-ați rătăcit prin diversiunile dumneavoastră, pe care i-ați copleșit cu modestia dumneavoastră, toți aceia pe care i-ați asigurat că nu veți dura mai mult decât un dejun la soare, sunt acum în fața acestei evidențe, despre care mulți aveau deja cunoștință și o șușoteau ca pe un secret.

Această evidență este opera dumneavoastră.

Nu spun: cărțile dumneavoastră, nu spun: romanele dumneavoastră. Spun: opera dumneavoastră. Căci tot ceea ce ați construit cu nonșalanța a ceea ce nu pare să dureze, stă acum în fața noastră, cu forța unui edificiu unde totul este dorit și gândit, unde recunoaștem în fiecare pagină ceea ce istoricii de artă denumesc paletă, această bogată varietate de culori pe care numai singularitatea unei priviri le poate uni.

Claritatea era înșelătoare, era o oglindă de iluzii, iar acum a venit momentul pentru dumneavoastră să îl mințiți pe dragul dumneavoastră Toulet6: „Fie ca măcar giulgiul meu să îmi servească drept mister”, scria el. Giulgiul dumneavoastră însă vă revelează.

Ar trebui, pentru a vă înțelege acum, să ne ascuțim urechea și, în spatele acordurilor majore, vom auzi, ca la Mozart, nuanța atât de profundă a acordurilor minore.

Ceea ce politețea și pudoarea dumneavoastră încercau să ne ascundă ați așezat în cărțile dumneavoastră. Este vorba despre semi-tușe, un „sfumato”7 subtil, care colorează acum suprafața limpede. Aceste mii de culori care înoată ca pe o bucată de mohair, despre care vorbea Cocteau, când încerca să încadreze tușele albe ale lui Cézanne. Nu v-am găsi nici trist, nici sumbru, ci am descoperit, așezată în spatele ardorii dumneavoastră – o febră, în spatele plăcerilor dumneavoastră – o nemulțumire, iar în spatele fericirii dumneavoastră – ceva angoasant, gâfâind, care ne lovește direct în inimă.

Vom pătrunde secretul acestui suflet care s-a pretins atâta timp neîncrezător pentru a înțelege că nu va înceta să îmbrățișeze lumea cu o fervoare mistică, pretutindeni estompată, în inima ordinii sale improbabile și evidente, acest Dumnezeu, până la urmă atât de neglijent ascuns, a cărui prezență o sperați și o puneați la îndoială deopotrivă, și care, poate, în vreun empireu, v-a rezervat, în fine, „sărbătoarea continuă”.

Dar nu ne-ați înșelat chiar cu adevărat. Știm că cea mai personală conversație a dumneavoastră era rezervată acelor scriitori pe care i-au fascinat misterele lumii, și, înainte de toate, misterul de nepătruns al timpului. Să te plimbi cu Sfântul Augustin, cu Chateaubriand, cu Proust înseamnă să nu te lași păcălit de misterele vieții. Să te întreții dincolo de moarte cu Caillois, Berl sau cu tatăl dumneavoastră înseamnă să pășești pe tărâmuri adesea austere de unde ați alimentat forța cărților dumneavoastră. Tocmai din aceste confruntări intime v-ați tras toată această energie incomparabilă. Contrar lui Chateaubriand, care ar fi făcut orice ca să dureze, dumneavoastră ați crezut că, sărind în inima profunzimilor vieții, veți fi găsit materia revigorantă și universală pentru cărți în care fiecare își recunoaște condiția, în care fiecare se consolează de contradicțiile sale.

Și pentru aceasta, ați inventat, aproape fără a vă strădui, această formă nouă care ține de eseu, de interviu, de confesiune și de narațiune, o conversație când profundă, când lejeră, o artă libertină și metafizică. În felul acesta ați legat cu francezii și cu cititorii dumneavoastră din atâtea țări o relație specială, o proximitate în umanitate care era numai a dumneavoastră.

Curajul absolutului în politețea unui zâmbet.

Aceasta este opera dumneavoastră; ea vă leagă de Montaigne, de Diderot, de La Fontaine și de Chateaubriand, de Pascal și de Proust, ea vă leagă de Franța, de ceea ce Franța are mai frumos și mai durabil: literatura sa.

A sosit clipa să spunem, ca și Mireille la înmormântarea lui Verlaine: „privește, toți prietenii tăi sunt aici.” Da, suntem aici, diferiți prin vârstă, condiție, meserie, opinii politice, și totuși profund uniți prin ceea ce este chiar esența Franței: dragostea de literatură și prietenia pentru scriitori. Iar această mare tulburare pe care a provocat-o moartea dumneavoastră, această masă de emoții, în spatele nostru, în spatele acestor ziduri, în jurul nostru și în țara întreagă, nu are alte cauze. Prin dumneavoastră, Franța omagiază ceea ce Rinaldi denumea „singurul lucru serios în Franța, dacă judecăm la nivelul secolelor”. Evocând, într-o carte de interviuri, înmormântarea dumneavoastră, ați scris: „la înmormântarea lui Malreaux, au pus o pisică lângă sicriu, la cea a lui Deferre, au așezat o pălărie, eu aș vrea un creion, un simplu creion, ca cele din copilăria noastră. Nici sabie, nici Legiunea de onoare, ci un simplu creion.”

Vă cerem iertare, Domnule, pentru că nu v-am ascultat cu totul, iertare pentru această pompă care nu adaugă nimic la gloria dumneavoastră. Cu un zâmbet, ați fi putut să spuneți, poate, că încercam aici să vă acoperim cu vanitate și poate chiar că am putea reuși. Nu, această ceremonie, Domnule, ne permite să ne manifestăm recunoștința și asta ne liniștește întrucâtva. Eu, cel puțin, pot, în numele tuturor, să vă rămân credincios și să așez pe sicriul dumneavoastră ceea ce ați fi vrut și ceea ce v-ar plăcea să vedeți – un creion, un simplu creion, creionul vrăjitoriilor, care astăzi să fie cel al imensei noastre gratitudini și al amintirii.

Vă mulțumesc.

Președintele Franței, Emmanuel Macron,

Traducere prof. univ. dr. Valentina Pricopie

NOTE:

1 Discursul integral al Președintelui Franței, Emmanuel Macron, a fost susținut la Cathédrale des Invalides, la Paris, vineri, 8 decembrie 2017, în cadrul ceremoniei funerare a scriitorului și academicianului Jean d’Ormesson. (Transcriere publicată în data de 8 decembrie 2017, în Rubrica Cultură și Comunicare. Sursa: Elysee.fr, ultima consultare online în data de 7 ianuarie 2018.)

2 Françoise Béghin, soția lui Jean d’Ormesson din 1962.

3 Heloise d’Ormesson, fiica lui Françoise Béghin și a lui Jean d’Ormesson, care deține și coordonează o casă editorială ce îi poartă numele.

4 Marie-Sarah, unica nepoată a lui Jean d’Ormesson.

5 Insula grecească Symi, despre care Jean d’Ormesson declara în 2011 într-un interviu pentru revista „GEO” că „este locul pe care îl prefer pe toată planeta și unde am mers de cel puțin cincisprezece ori”. Acolo, în Marea Mediterană, de care se simțea „conectat fundamental”, acolo „este leagănul filosofiei, al științei, acolo s-a născut civilizația noastră occidentală”. („GEO”, 1 ianuarie 2011, Le monde de… Jean d’Ormesson, ultima consultare online în data de 7 ianuarie 2018).

6 Paul-Jean Toulet (1867-1920) – poet francez puțin cunoscut, dar care s-a bucurat de admirația profundă a lui Jean d’Ormesson, a președintelui Georges Pompidou sau a scriitorului Jean Dutourd.

7 Sfumato (din it. sfumare – a umbri) – tehnică de pictură care constă în „umbrirea fină ce produce tranziții moi, imperceptibile între culori și tonuri. [Termenul] este folosit cel mai adesea în legătură cu lucrările lui Leonardo da Vinci și ale urmașilor săi, care au produs gradații subtile, fără linii sau limite, dinspre zonele luminoase până la întuneric; tehnica a fost folosită pentru o redare extrem de iluzorie a caracteristicilor faciale și pentru efectele atmosferice”. (Sursa: Brittanica.com, ultima consultare online în data de 7 ianuarie 2018).

Cum comentati?