Clipa

Noi și fantomele trecutului

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Ian 2018  Printează acest articol

Vartan Arachelian

M-am născut și m-am format într-un cartier multietnic din Constanța. Probabil că acestui fapt datorez empatia cu celălalt/ceilalți. Încep cu o mărturisire. În familiile noastre, copiii au fost ținuți departe de ororile tragediei nației în care ne-a fost să venim pe lume. Poate ca să nu trezească în noi fantomele trecutului. Și totuși, de peste o sută de ani, națiunea armeană trăiește împreună cu ele. O astfel de conviețuire riscă să ne îmbolnăvească de ceea ce aș numi „sindromul Nemesis”. Da, această boală, cea a răzbunării, nu ne-a ocolit. Fiind creștini, n-avem cum empatiza însă cu legea talionului. Dar trebuie să admitem că într-o lume pragmatică în care marile puteri n-au prieteni, ci doar interese, exasperarea celor cărora nu li se face dreptate poate deversa în ură. Da, aveau dreptate părinții noștri ținându-ne departe de tragediile îndurate. Și atunci, m-am întrebat, dacă nu ne făceau, bunicii, mamele și tații, educație de răzbunători cu noi, de ce să călcăm azi consemnul lor și să povestesc ororile care aveau să capete numele generic de primul genocid al secolului XX?

Mai bine, m-am gândit să vorbesc despre un personaj real care face concurență ficțiunii. Un prieten care nu mai e de mult printre noi. Era un fel de ultim mohican printre armenii cafegii din tată-n fiu. Chiar până după Revoluție avea să țină o dugheană a statului în centrul Bucureștiului, lângă cinema Patria, unde mai mult vindea surogat de cafea, decât cafeaua de la mama ei de-acasă. Așa erau orânduite timpurile; de nechezol. Despre el aveam să scriu în cartea mea Istoria și fantomele sale – chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești. Cu câțiva ani în urmă, câteva săptămâni la rând, frecventasem arhivele diplomatice române, aflate într-o bună rânduială în aripa din Sud a Palatului Victoria. Dar nu era prima oară când îmi mutam interesul scrisului spre chestiuni armenești. Mai înainte fuseseră două scrieri dintre care una avea să facă dreptate unui urgisit al vremurilor: Siruni. Cartea avea să inspire înaltul for științific român, Academia, ca să-i onoreze memoria primindu-l în rândurile „nemuritorilor”.

Cert este însă că, decenii la rând, istoriile scrise de mine erau departe de istoriile armenești, deși avusesem știință de ele din izvoare documentare încă din adolescență; prioritățile mele erau altele. Una dintre ele avea să fie romanul documentar – o epopee în două volume – Toamna pătimirii noastre și Duminică după infern, publicate la Editura Eminescu, și reeditate acum un deceniu la Editura RAO. Sunt vreo patruzeci de ani de la prima ediție.

Grație lor, Șaram Hazarian, despre el vreau să vă vorbesc, m-a căutat și m-a readus în umbra Bisericii unde fusesem botezat. Nu sunt singurul căruia îi lipsește acest personaj. Era plin de calități și de tot atâtea defecte. Dar peste toate cele avea o vocație specială de a reinventa armenitatea în cel pe care-și punea ochii. Comunitatea dispăruse ca un izvor colmatat de nisipul clepsidrei. Cartea aceasta, a treia cu și despre armeni, am scris-o și cu gândul la el. Sunt sigur că i-ar fi plăcut. Căci era un avid culegător de informații, multe auzite la o ceașcă de cafea pe care ți-o oferea ilicit în dosul ascuns după un paravan de carton al prăvăliei. Șaram era o arătare care-ți ocupa orizontul. Uriaș ca un cal bavarez de tracțiune, cu un cap pe potrivă, mare cât o geamandură, fișetul unei memorii de elefant. Era generos în toate; nu doar primea, dar și restituia. Turnura neașteptată pe care o căpătau informațiile trecute prin capul lui nu erau fabulații, ci rezultatul interpretărilor unui comentator avizat. Ce mai, era editorialistul propriului său jurnal oral pe care-l ținea zilnic în prăvălia statului unor ascultători dintre cei mai diferiți: ziariști de la „Sportul” din Vasile Conta, dar și de la Casa Scânteii, universitari de la Academia Comercială, scriitori de romane-fluviu (mă gândesc la Paul Anghel), pui de securiști care făceau ucenicia pe trotuarul Căii regale, în pauza dintre preumblările coloanei prezidențiale, apoi foști deținuți politici, care-l conectau la istoria interbelică, milițieni, spaima negustorilor cu averi ilicite, de la Direcția economică, armeni emigrați în Raiul comunist sau în Lumea liberă, veniți în vizită sau cu afaceri în țara de obârșie… O lume de noi și ai noștri care se perinda cât e ziua de lungă prin mica prăvălie, din ce în ce mai săracă în oferte, dar mai viu colorată de un public avid de politică sedițioasă.

Friedrich Friedländer, Un însoțitor credincios, 1868

Cartea aceasta cred că i-ar fi plăcut. Așa cum mi-a plăcut și mie de la prima vedere cartea lui Taner Akcam. Eram într-o librărie din lanțul Borders, în Century City din Los Angeles, când i-am văzut volumul: Un act rușinos. Genocidul armean și problema responsabilității turce. A fost suficient să citesc doar dedicația ca să am revelația unui turc bun. Nu doar a unuia, dar și al acelui hoge, Haji Halil, căruia istoricul turc îi dedicase volumul. Acest hoge, cu frica lui Allah, Dumnezeul lui, adăpostise, primejduindu-și viața în plin masacru, o numeroasă familie de armeni. Fapta acestuia l-ar fi emoționat și pe Șaram. N-am uitat reacția ce o avusese când i-am povestit care fusese șlagărul repetat până la demență la o nuntă din Mica Armenie, cartierul Los Feliz din Los Angeles.

Chiar în seara în care aterizasem aici, împreună cu fiul meu. în august 1990, tribul meu de veri și verișoare ne-a luat cu ei la o nuntă. Se celebra căsătoria unui armean localnic cu o mireasă din încă numita URSS. Armenii, ca și gruzinii, erau cei mai mari meșteri în petrecerile sovieticilor. Pe măsură ce nunta înainta spre miezul nopții, orchestra de haiastanții, adică armeni de la mama lor de-acasă, acolo unde în locul statuii omului de oțel e înălțată acum Maica Armenia, o frumoasă armeancă, ținând în cumpănă cu ambele mâini o cruce ca o sabie, orchestra asta de viteji era în întrecere stahanovistă cu nuntașii. O dată, și încă o dată, și încă… Pe măsură ce repetau șlagărul, zbieretele se amestecau cu râsetele într-o deplină cacofonie. Exasperat, am întrebat ce spune cântecul ăsta: Un turc fugărit prin Erevan… (Mă întreb acum, după ce am cercetat arhiva diplomatică românească de la Constantinopol, dacă tema nu fusese inspirată de vandalizarea Consulatului turc de la Erevan în octombrie 1923. Poate.) I-am povestit, răzând, lui Șaram cum ne-am distrat la nunta asta. S-a uita lung la mine. Apoi a clătinat din cap, ca o geamandură mișcată de valuri, și mi-a spus, graseindu-mi numele, cum îi era felul: „Măi, Vartan, nu e bine, să știi: nu e bine deloc…”

De o sută de ani națiunea noastră își asigură solidaritatea în diferite feluri. Și deși suntem un popor creștin, chiar ne place să repetăm că suntem primul stat din lume creștinat, ura împotriva celor care au tăiat la propriu un milion și jumătate de armeni, ucigând in virtu un popor de nenăscuți, pe care cei omorâți îl putea adăuga celor scăpați de genocid, ura aceasta ne ține uniți. Da, e mai ușor, e singura putere a omului, ura, căruia i se refuză dreptatea, să se exprime iar și iar…

Cercetând istoria horror a lumii moderne vom observa că fiecare crimă în masă, fie că e vorba de genocidul armean, de holocaustul evreilor sau de crimele staliniste – catastrofe umanitare evocate la centenarul genocidului armean de către Papă – ele sunt unice, irepetabile în felul lor. De aceea e iluzoriu clișeul că rememorarea felului în care au fost produse aceste catastrofe vor inhiba producerea altora… Dimpotrivă, după cum vedem, aceste catastrofe se repetă azi cu o frecvență mai mare. Nu tehnica reproducerii lor e vinovată, ci ura care motivează crima. Ea stabilește dușmanul obiectiv asupra căruia acționează prin același procedeu: prin izolare, prin fugărirea lui, iar în final, prin uciderea lui în numele unui bine iluzoriu; homofobia e motorul genocidar, asupra urii, care e combustibilul ei trebuie să insistăm.

De aceea, mă întreb: odată și odată chiar dacă iubire nu se chema, n-a existat nimic asemănător între armeni și turci? Doar civilizația Turciei de azi, la fel ca și alte culturi unde ne-a fost dat să trăim, are atâtea semne care atestă geniul armenesc. Și cum se putea manifesta el, acest geniu al zidirii, fără o necesară toleranță? Cercetând documentele aduse la lumină în cartea mea Istoria și fantomele sale – chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești, am observat că descoperirea identităților naționale la popoarele trăitoare în Imperiul Otoman, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut ca Janus două fețe: una de dragoste și alta de ură. Un gânditor al secolului din urmă – polonezul Czeslaw Milosz – spunea că naționalismul ar fi o valoare scumpă dacă n-am cheltui-o zilnic în politică. Și totuși, răspunsul acesta, se vede bine, n-are cum să ne mulțumească. De aceea mă întreb și vă întreb: Ce facem cu fantomele trecutului? Continuăm să conviețuim cu ele?

Nu e bine, să știi, nu e bine… – aud și acum vocea prietenului meu…

Cum comentati?