Clipa

Călătorii prin veacuri de literatură (I)

Autor: Nicolae Dragoş • Rubrica: Permanenţe • Ian 2018  Printează acest articol

Nicolae Dragoș

Față de vastitatea lecturilor sale, de evidenta vocație de istoric și critic literar, confirmată prin importante scrieri de sinteză, precum și raportarea la productivitatea deosebită a unor congeneri, profesorul universitar Pompiliu Marcea nu se impune ca un autor de spectaculoasă prolificitate. Opera vieții sale, viață năprasnic și tragic curmată în anul deplinei sale maturități creatoare, se completează însă semnificativ prin dăruirea și competența și harul pedagogic, dedicat instruirii și formării a numeroase generații de studenți ce-i păstrează o legitimă prețuire, precum și prin calitățile valoric ilustrate în urmele lăsate, prin contribuțiile sale, la situarea activității editoriale în orizonturi înnoitoare, în nevoie de conștiințe cu îndrăznețe atitudini și aptitudini vizionare.

Rămâne indiscutabil faptul că prin monografiile consacrate, prima (la debutul său editorial, într-o perioadă în care abia începea desprinderea de dogmele rigide ale proletcultismului) a lui Alexandru Sahia, iar cea de-a doua a scriitorului clasic Ioan Slavici (monografie care a cunoscut mai multe ediții), prin exemplarele volume: Lumea operei lui Sadoveanu (1976) și Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicționar de personaje (1977), prin ampla cercetare dedicată uneia din revistele cu rol decisiv în evoluția literaturii române, „Convorbiri literare și spiritul critic” (1972), prin volumele ce cuprind pătrunzătoare și incitante contribuții ale unui înzestrat istoric și critic literar, de remarcabilă anvergură: Lecturi fidele (1979), Varietăți literare (1982), Concordanțe și controverse (1983), Atitudini critice (1985), prin prezența sa întotdeauna marcată de o elevată ținută intelectuală, în paginile principalelor reviste și publicații ale timpului, profesorul Pompiliu Marcea s-a ilustrat cu distincție și exigență, cu echilibru și discernământ între personalitățile de marcă ale contemporaneității.

Cărțile sale au toate datele unor scrieri de referință și majoră însemnătate, cititorul de azi și de mâine având de aflat un sprijin avizat, esențial pentru a înțelege în profunzime mersul ideilor, al literaturii autohtone, pentru a discerne și a-și asuma opțiuni spirituale cu adevărat rodnice și a aprecia la justa lor însemnătate contribuțiile lui Pompiliu Marcea la orientarea creațiilor literare spre orizonturi fertile, promovând, prin pledoarii memorabile, scrieri de autentic specific național, ca premisa necesară universalității lor. Se remarcă, de asemenea, preocuparea pentru descifrarea și relevarea a ceea ce putea fi esențial, meritând a fi menținut, din confruntările critice ale timpului, nu întotdeauna ocolite de opinii și atitudini improvizate, care ignorau atât o corectă prețuire a moștenirii culturale, a unei valoroase tradiții, cât și a necesarelor căutări novatoare, ce puteau oferii caratele originalității și defini pregnant o personalitate, creatoare de valori spirituale, incompatibile cu excesive și artificiale prestidigitații verbale, cu imitațiile subalterne.

Claude Raguet Hirst, Don Quixote, cca 1910-1919

Și ultima carte dintre cele apărute, antum, ce poartă semnătura sa prestigioasă, Concordanțe și controverse (Editura Eminescu, 1983) are toate datele (ca și alte cărți amintite deja) de a pune în lumină exacte diagnosticări critice, prin argumentări pertinente privind calitățile ori neîmplinirile unor scrieri în versuri și în proză ale contemporanilor criticului, justețea ierarhizărilor propuse, certificându-le valabilitatea în timp, dar și implicarea în validarea unor idei și principii ce constituiau miezul dezbaterilor și confruntărilor acelor ani, actualitatea și perenitatea intervențiilor sale. Prin asemenea implicări critice, ideatice, Pompiliu Marcea a valorificat cu luciditate temeinică și complexă cunoaștere a evoluției istorice a literaturii românești, raportată însă în permanență la evoluțiile literaturilor lumii, exprimându-și ferm, dar fără absolutizări excesive, punctele sale de vedere. În această carte edificatoare și pentru evidentele disponibilități polemice este pregnant ilustrată și știința autorului de a păstra cuvintele în spațiile securizate ale civilității intelectuale, prioritate având forța și logica argumentelor, expunerea cu limpezime a ideilor, grija de a fi evitate inflamările pamfletare prin atitudini ireverențioase (cum se mai întâmpla din nefericire pe atunci și nici azi nu suntem scutiți de ele; ba chiar dimpotrivă, nu odată).

În Concordanțe și controverse, implicarea sa critică, fermă, în actualitatea literară, în dezbaterile acelor ani, este ilustrată în cinci capitole distincte: Sinteze, Controverse, Sadoveniana, Autori și cărți, Cioculesciana.

Este de identificat, între ele, liantul preocupării ca (indiferent de subiectele abordate, fie că era o „înscriere la cuvânt” în probleme ce polarizau interesul în jurul unor teme teoretice, fie de recenzare a unor cărți ale momentului) – să nu piardă din vedere cerința raportării la ceea ce putea fi de major interes pentru o atentă și corectă situare valorică a ideilor sau scrierilor abordate. O asemenea rațiune unificatoare a demersurilor critice (întotdeauna la obiect și refuzându-se exprimările prolixe) face ca, în pofida diversității contribuțiilor cuprinse în sintezele și controversele înmănuncheate în carte, ele să se vădească a fi unitare, de o ușor sesizabilă complementaritate. Nu întâmplător prima contribuție critică este destinată raporturilor dintre „național și universal în artă”, cheie de boltă în înțelegerea și situarea creaților specifice, aparținând unei națiuni în contextul valorilor spirituale ale umanității: „Tezaurul valorilor universale nu este apanajul unui grup restrâns de națiuni mari, el reprezintă efortul tuturor popoarelor mari sau mici, în constituirea unui patrimoniu”, scria autorul în 1980, susținându-și afirmația cu elocvente argumente, extrase din scrieri universale, inclusiv românești, încredințarea sa venind dintr-o vastă cunoaștere a literaturii lumii, din convingerea, izvorâtă din ample lecturi, că „fiecare popor are istoria sa, o ambianță naturală și socială, a tradiției, care-i legitimează nu numai locul specific în concertul popoarelor, dar și în contribuția solidară, prin acest specific, la alcătuirea patrimoniului universal”, spre a conchide cu fermitate: „specificul național nu este o poartă zăvorâtă spre lume, dimpotrivă, este singura fereastră deschisă spre lume și singura șansă de recunoaștere ca parteneri cu drepturi egale, în marele forum al culturii popoarelor”. Ele se implică astfel, nuanțat dar limpede, în disputa culturală a acelui moment, în care, nu o dată, excesiv și unilateral se auzeau voci care supralicitau dimensiunile contribuțiilor autohtone sau altele care, printr-un cosmopolitism de sorginte „internaționalistă”, predestinau literaturii române statutul de subalternă subordonare epigonică.

Sunt, în scrierile sale, cuprinse idei ce cred că au reverberații până în zilele de azi când, în numele tezei globalizării, se minimalizează, cu suficiența unei nonșalante superiorități, trăsăturile identitare, specifice, fără de care „Vocea românească a literaturii” ar fi condamnată la o marginalizare generatoare de complexe insurmontabile.

Continuare în numărul viitor

Cum comentati?