Clipa

Hermann Hesse și Mircea Eliade, o incursiune hermeneutică

Autor: Dr. Andrei Carpeneanu • Rubrica: Filosofie • Ian 2018  Printează acest articol

Dr. Andrei Carpeneanu

Față în față cu cataclismele istoriei, fie că a fost vorba despre războaiele mondiale sau despre silniciile perioadelor totalitare, anumiți gânditori de geniu au găsit instrumentele culturale cu ajutorul cărora să poată oferi variante de evadare din universul aparent etanș al predeterminării istorice, asigurând astfel continuitatea creației și libertății spiritului. Aceste soluții literare sau filosofice și-au dovedit durabilitatea și valoarea culturală, marcând hotărâtor istoria gândirii universale.

Mai ales în epocile în care persecuțiile politice și religioase deveniseră cadrul în care artele sau filosofia trebuiau să continue să existe, mințile progresiste ale acelor vremuri au încercat să creeze ficțiuni literare care înfățișau societăți ideale, unde oamenii puteau trăi în condiții de egalitate, neasupriți, în armonie cu ei înșiși și cu semenii lor. Pe de o parte, menirea acelor creații era de a satiriza alcătuirea socială contemporană, însă pe de altă parte ele reflectau tentația dintotdeauna de a ne raporta nostalgic la condiția umană originară, pierdută odată cu izgonirea din Paradis.

Hermann Hesse plăsmuiește un univers utopic diferit de cel din scrierile de același tip din secolele XVI-XVII ce aparțin lui Tomasso Campanella, Thomas Morus, Comenius sau Johann Valentin Andreae. Fundalul lucrării sale, Jocul cu mărgele de sticlă, este o lume a viitorului care a depășit o perioadă de înspăimântătoare decadență spirituală, „epoca foiletonistică”, caracterizată printr-o risipire bezmetică în divertisment, prin trivializarea oricărei teme, oricât de importantă, o perioadă a divertismentului văzut ca doctrină universală. Eroul cărții, Joseph Knecht, întrunește calitățile omului educat aristotelian care inspirase pe acel homo universalis al Renașterii, prototipul cărturarului umanist cu anvergură universală. Erudit, desăvârșit din punct de vedere moral și cu o conduită de o austeritate monahală, Knecht devine magister ludi al jocului cu mărgele de sticlă, o creație culturală grandioasă a cărei deprindere presupune din partea jucătorilor-oficianți cunoașterea tuturor științelor, artelor sau limbilor pământului. Joseph Knecht și teologul pater Jakobus par a fi întrupările celor trei stâlpi ai vieții virtuoase din opera comeniană, erudiția, morala și pietatea. Potrivit lui Jakobus însă, Jocul, chiar dacă reprezintă un fel de mathesis universalis ce are pretenția de a fi însumat întreaga cunoaștere omenească, este doar o creație artificială, o abstracțiune savantă care nu privește omul ca atare, omul din perspectiva teologiei sau antropologiei. Elementul central al jocului este muzica, unde se regăsește, distilată, întreaga înțelepciune a evurilor, modalitatea de cunoaștere prin care putem avea un contact nemijlocit cu atotcuprinderea spiritului. Însuși Nietzsche considera că esența lumii este muzica; aceasta reprezintă întoarcerea la natură, dar și transformarea și purificarea ei. Kocku von Stuckrad remarcă faptul că filosoful german a pregătit cadrul conceptual și pentru operele lui Hesse, mai ales dacă avem în vedere viziunea sa unică asupra condiției umane, apropierea de spiritul Greciei presocratice, considerată perioada cea mai fertilă din istoria filosofiei, valorificarea inovatoare a mitologiei grecești, precum și dialogul cu filosofia orientală. Trebuie relevată, tot în acest context, consideră Stuckrad, și opera literară a lui Mircea Eliade: dacă în lucrările lui Hesse evadarea din limitele reale ale unei istorii potrivnice se realizează „prin proiecția în tărâmurile metafizice imaginare ale artei și muzicii, Eliade prescrie alte lumi, ale șamanismului și ale lui homo religiosus, ca antidoturi pentru calamitățile vremurilor sale” (Utopian Landscapes and Ecstatic Journeys: Friedrich Nietzsche, Hermann Hesse, and Mircea Eliade on the Terror of Modernity, Numen 57, 2010, p. 80). Într-adevăr, cei doi mari gânditori imaginează soluții, lumi unde spiritul uman a depășit deja vicisitudinile istoriei sau se poate sustrage tiraniei prezentului, pentru a putea crea nestingherit. De asemenea, ambii creează punți de comunicare între civilizația occidentală și cea orientală. Jocul poate fi considerat un poem filosofic al inițierii, cartea trezirii, a revelațiilor și a prilejurilor infinite. Dacă la Hesse eroii se mișcă exclusiv într-o lume a ideilor, a dialogului erudit, care nu este totuși înstrăinată de lumea politicii, însă o politică a umanității și echilibrului, care depășise epocile degenerescenței și războiului, proza fantastică a lui Mircea Eliade propune eliberarea individului de „teroarea istoriei”, obținerea „libertății absolute”, dar și înnoirea mijloacelor de expresie, explorarea unor modalități noi de dialog cultural. Eroii lui Eliade parcurg trepte inițiatice către obținerea lucidității metafizice, a deprinderii descifrării simbolisticii (tâlcului) evenimentelor biografice sau istorice, acest proces presupunând transformarea ființei și reintegrarea ei în ordinea firească, reală a existenței. Reinstaurarea condiției mitice, originare, de dinainte de Cădere, comportă eliberarea de curgerea nediferențiată și implacabilă a timpului istoric, precum și racordarea la ritmurile timpului sacru, a cărui curgere nu mai este egală sau ireversibilă.

Moartea lui Knecht poate fi asemănată cu moartea feciorului de împărat din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, temă care este valorificată și de Mircea Eliade: odată ce părăsește Castalia, „tărâmul inițiaților”, chiar dacă nu are încuviințarea conducătorului Ordinului din care făcea parte, Knecht își găsește sfârșitul în lumea „profană”, lumea față de care nu mai avea imunitate. După o viață petrecută în universul imponderabil și anistoric al cărților, al ideilor, un univers al spiritului ale cărui legi le înțelegea, le stăpânea și le manevra înspre mai binele umanității, el va „cădea” brusc în timpul istoric, unde „îmbătrânește” și piere, ajuns din urmă de limitările biologice. De asemenea, sfârșitul său poate fi interpretat și ca o răzbunare a destinului pentru aceia care se înstrăinează de menirea lor, care încearcă să evadeze din propria soartă.

Cum comentati?