Clipa

Despre iarnă, ninsoare, zăpadă!

Autor: Emil Proșcan • Rubrica: Laborator Artistic • Ian 2018  Printează acest articol

Fiecare din noi avem momente în care ne punem întrebări despre viață, despre rostul nostru în acest univers, despre felul în care ne raportăm la ce există, la importanța noastră, la felul în care am ajuns în această ipostază de om printre alte ființe și lucruri. Este greu de asumat răspunsuri și cu atât mai greu de verificat. Tentativele noastre de a emite ipoteze despre tot ce există ne duc într-un inevitabil moment de neputință în a afla mai mult decât societatea ne permite să aflăm. Incursiunile, de acest gen, duc într-un neant în care toate pârghiile de logică, căutare, discernere și tot ce ar putea însemna înțelegere, se transformă într-o nesfârșită întindere albă. Parcă, undeva, în universul cunoașterii ar exista o barieră dincolo de care totul este acoperit de nevinovăție. Nevinovăția cunoașterii! Un singur lucru se desprinde cu certitudine: nimic din ceea ce vedem, simțim și intuim nu este întâmplător! Există o interdependență, o logică în tot și în toate!

O armonie generală guvernează viața tuturor vieților de pe Pământ!

Noi nu am fi putut exista fără existența prealabilă a altor vieți! Nu am fi putut exista fără să existe aer, apă, soare, anotimpuri, copaci, animale, păsări și toate câte există. Toate sunt pentru ca noi să putem fi!

După orice logică elementară concluzionăm că se impune existența unei „gândiri” anterioare care a „aranjat” și a „făcut” să fie tot ce există!

Nimic nu este întâmplător!

Toate acestea au existat dintotdeauna și sunt la îndemâna tuturor celor care privesc cu atenție în jur sau în ei! Sunt adevăruri universale care ar trebui să producă teamă și îngrijorare în cei care le ignoră! Prea multă nedreptate proliferează acum în jurul nostru. Privesc tot mai des spre Cer și simt că tot mai mulți oameni fac asta ca o ultimă soluție, speranță! În liniște, tăcere, privim spre Cer chiar fără să ridicăm ochii. Nu este resemnare, ci o reacție firească la nefirescul tuturor lucrurilor la un loc! Avem nevoie de respirația Cerului mai aproape de grijile noastre! Ne-am depărtat de noi, de adevărurile și adevăratele bogății ce la naștere le-am primit. Pentru a afla și nedreptatea în forma cea mai acută, poate că trebuia să se întâmple toate câte acum se întâmplă!

Cât de neîntâmplător existăm!

Cred că principiul cel mai important prin care oamenii se deosebesc între ei este cel al felului în care ignoră sau nu firescul lucrurilor. Preapuțin-ul sau preamult-ul au devenit jaloanele ce fac principiile de viață! Ne mulțumim cu puțin, cu mai mult, foarte mult sau nu avem limită! Ținem cont și de existența celorlalți sau false trebuinți îi ignoră? Ne folosim de pârghii și mijloace corecte sau facem un pas lateral față de cei cinstiți și recurgem la strategii prin care le speculăm credința în adevăr și dreptate? Lumea se împarte în săraci și bogați dintotdeauna. Discrepanța dintre aceste extreme este acum uriașă! Legea liberului arbitru! Sărăcia, umilința, nedreptatea, zâmbetul, lacrima, lumina, întunericul…, sunt laolaltă! Lumina adevărului suprem ni se dă fiecăruia odată cu nașterea. Totul se rezumă la zestrea primordială din care fiecare am primit, atunci, la naștere.

Precum viața lui Iisus este viața celor mulți!

Poate că parte din ceea ce Biserica propovăduiește este discutabil, poate că în dogmele ei s-a „umblat” într-un fel, poate că sunt preoți travestiți, poate că istoria spiritualității ar trebui să aibă o lungă și binemeritată erată, poate că mare parte din „opera” neînțelegerii este regia celor care ignoră, poate că în ceea ce ni s-a transmis s-au strecurat erori, poate că sunt necesare corecții… Multe lucruri din viața și lumea în care trăim pot fi discutabile, interpretabile.

Există, însă, o excepție: realitatea!

Realitatea este momentul de adevăr universal ce se reunește privirii, simțurilor și înțelegerii noastre sub forma adevărului palpabil, indestructibil, unic! Este darul de suflet pentru suflet primit, pentru fiecare moment ce alcătuiește existența noastră. Este ceea ce în rătăcirile noastre nu putem explica, este adevărul despre tot ce există, este suma tuturor lucrurilor ce definesc viața, este neantul care ne poate da răspunsuri. Realitatea suntem noi cu tot ce există! Trăim pentru noi cu tot și toți laolaltă! Dăm pentru a primi, existăm pentru ca alții să existe! Orice abatere de la acest postulat atentează la armonia universală și produce undeva nedreptate, durere și atunci se produce intervenția divină! Lanțul armonic nu poate fi afectat! Așa este în universul din noi și tot la fel în cel din afara noastră!

Cei nedreptățiți, aflați în suferință, simt rostul lucrurilor. Simt și se roagă! Mulțime de călugări și-au arvunit speranțele Cerului și se roagă necontenit! Nu pentru ei, ci pentru îndreptarea rostului vieții noastre precum Iisus există în fiecare om căutător de speranță!

Tu ce mai faci Ioane? Ce mai poți tu face fără pădurile tale, fără animalele tale? Cui îi mai dai binețe? Cui îi mai dai dragostea și mângâierile? Știu că ești surghiunit în inutilitate și tăcere, că tu ai cea mai mare nevoie de jutor. Știu Ioane că ești în toți cei care se roagă! Mai știu că și tu ai încetat să te mai rogi pentru tine.

Vine un timp când tăcerile se unesc în nevinovăția cunoașterii!

Din când în când se întorc pe Pământ curate, ca niște lacrimi ce binecuvântează adevărul despre viață!

Și atunci ninge!

Cum comentati?