Clipa

Dezvoltarea durabilă și provocările ei

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Ian 2018  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

Nimic nu poate supraviețui pe termen lung dacă nu este sustenabil

Foarte, foarte instructivă este evoluția a ceea ce numim dezvoltare durabilă. Conceptul ca atare s-a născut dintr-un protest ce viza relația societății cu natura, cu mediul. La începutul anilor 70 ai secolului trecut un Raport al Clubului de la Roma intitulat semnificativ Limitele creșterii atrăgea atenția că resursele se epuizează, că ne aflăm într-un moment critic și trebuie regândit întreg procesul dezvoltării, pentru a crea stabilitate și, deopotrivă, perspectivă. Raportul a generat o dezbatere febrilă și doar faptul că vorbea despre limite dezirabile în calea creșterii a făcut ca o parte a lumii – cea în curs de dezvoltare – să fie rezervată. Semnalul fusese însă tras și nu mai putea fi oprit. Formularea ca atare urma să apară în ceea ce s-a numit Raportul Brundland. Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare publică în 1987 Raportul Viitorul nostru comun care abordează frontal și pune într-o conexiune greu de contestat dimensiunea socială, economică și ecologică a dezvoltării.

Documentul care a circulat, după aceea, sub titulatura Raportul Brundland, după numele președintelui Comisiei, pe atunci prim ministru al Norvegiei, stabilea patru legături esențiale între economie, societate, mediu. Legături transversale care puneau în lumină conexiunea profundă, chiar dacă nu era neapărat și sesizată, dintre cele trei domenii. De pildă, un asemenea tip de impact îl putem urmări în cazul despăduririlor. Acestea declanșează eroziunea solului, care produce un gen de colmatare a râurilor și lacurilor, proces care, la rândul său, conduce la diminuarea drastică a stocului de pește și la afectarea vieții nu doar în râuri și lacuri, ci și în împrejurimile acestora. La fel, producerea pe scară largă a energiei din resurse fosile determină creșterea îngrijorătoare a gazelor de seră, care influențează direct procesul de încălzirea globală, fenomen complex care exercită un impact nemijlocit asupra mediului și calității acestuia. Cuvântul cheie în ceea ce numim dezvoltare durabilă este cel de legătură, de interconexiune. Viața economică și cea socială nu evoluează pe culoare paralele. Ele se intersectează permanent, se află într-o legătură organică și ambele au loc într-un mediu ecologic reprezentând „casa naturală” a vieții sociale și economice. A nu ține cont de legătura organică dintre aceste domenii fundamentale înseamnă nu doar a pune sub semnul întrebării cerințele esențiale ale dezvoltării durabile, ci chiar ale viitorului nostru comun.

Dezbaterea care a însoțit apariția, respectiv evoluția, conceptului de dezvoltare durabilă a făcut loc unei adevărate prefaceri în gândirea noastră și a prilejuit emergența unui nou termen, cel de bunuri comune (apa, aerul, mediul natural în general). La nivel național, dar și global. Noi nu respirăm nici bani, nici GDP per capita, ci aer. Iar dacă aerul nu este curat, banii și volumul GDP, fără îndoială importante, încep să nu mai aibă mare relevanță. La fel stau lucrurile dacă avem în vedere apa. Ori alte bunuri, cum ar fi starea de sănătate. Virușii circulă peste orice graniță, fie ea deschisă sau supravegheată, iar pentru a face acest lucru nu au nevoie de vreo viză specială.

Sunt câteva observații mari de făcut. Progresele, atâtea câte s-au realizat, sunt ușor de regăsit mai ales în formulări. A apărut peste noapte un întreg instrumentar de măsurare, de evaluare, chiar de previzionare. Formulările pretențioase s-au înmulțit și fac parte din vocabularul decidentului care se vrea informat și preocupat: global awareness, political accountability, improved metrics, social feedback, public pressures. Instrumentare avem, dar progrese reale mult mai puține. Pădurile continuă să se împuțineze, aerul să fie din ce în ce mai poluat, nivelul mărilor să crească, temperatura globală să se ridice. Putem spune că presiunea creată asupra mediului este mai mare decât acum 30 de ani, să spunem. Iar riscurile care decurg de aici sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Priviți la uraganele care au loc pe coastele țărilor oceanice, priviți la topirea calotei polare și la calculele nerăbdătoare care se fac pentru exploatarea resurselor aflate sub aceste imense întinderi de gheață, la înaintarea deșertului, la creșterea nivelului mărilor și oceanelor. Pe noi ne urmărește reclama făcută de o companie turistică din Maldive. „Veniți anul acesta; anul viitor nu se știe dacă ne mai găsiți” (insulele Maldive sunt amenințate să fie înghițite de ape, dat fiind faptul că se află cu puțin deasupra nivelului mării).

Un moment de adevărată răscruce în ceea ce privește raportarea la mediu și la ceea ce numim climate change îl reprezintă retragerea oficială a SUA din Acordul de la Paris privind schimbările climatice. Indiferent de motivație, apare limpede că raportarea la mediu și la conservarea acestuia nu mai reprezintă o prioritate de top. Da, este adevărat, alte țări dezvoltate, cu deosebire de pe continentul nostru, au protestat, s-au mobilizat să continue angajamentele din cadrul Acordului, dar aici acțiunea este eficientă numai dacă este comună, susținută de către toată lumea. Dacă Europa este vigilentă în acest domeniu iar Africa nu, atunci „efectele” trec Marea Mediterană fără să poată fi oprite de către cineva. Firește că o țară sau un continent nu pot aștepta până toată lumea se hotărăște, inițiativele naționale sau continentale putând juca un rol declanșator; dacă avem în vedere o acțiune eficientă, o acțiune care să marcheze un punct de cotitură, viziunea globală și suportul mondial sunt fundamentale. Ori tocmai această cerință nu se poate întruni, după cum se vede…

Sensul adânc al conceptului de dezvoltare sustenabilă este cea de temeinicie, de evoluție bine calculată și cât mai bine echilibrată. Echilibrată în raport cu resursele, în raport cu moștenirea care urmează a fi lăsată generațiilor viitoare, echilibrată în ceea ce privește raporturile dintre principalele domenii ale societății și dintre principalele valori ale sale. Pe mai toate aceste relații societatea modernă manifestă sincope îngrijorătoare. Pur și simplu de neimaginat fie și numai cu două, trei decenii în urmă. Societatea modernă nu se apropie, ci se îndepărtează de cerința esențială a unei dezvoltări sustenabile: nevoia de echilibru.

Priviți la lumea de astăzi. Consensul în jurul unor mari obiective strategice este înlocuit de o mare divizare socială, chiar în interiorul unor țări dezvoltate, al unor țări simbol pentru maturitatea lor democratică. Consensul se află în declin în Marea Britanie, se află în declin în SUA, chiar și în Germania. Brexitul, dezbaterile contradictorii din SUA care îl privesc pe președinte și prestația sa politică, prelungirea negocierilor privind formarea unui nou guvern în Germania sunt expresia acestui nemulțumiri în căutare de expresie socială. Cum putem explica această adevărată magmă de nemulțumire socială care creează o falie socială greu de controlat?

Sunt multe explicații. În toate revine ca un adevărat leitmotiv problema inegalității din interiorul societăților dezvoltate, a prăpastiei sociale care s-a ridicat sub ochii îngăduitori ai unor guverne care împărtășesc indiscutabile valori și convingeri democrate. Inegalitatea este în anumite limite un proces firesc. Inegalitatea extremă este un adevărat pericol. Ea este o ipostază a dezechilibrului și, în această calitate, erodează încrederea și stabilitatea, valori fundamentale pentru orice societate care își propune să se dezvolte. Dacă vom privi mai atent la ceea ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani vom descoperi că dezechilibrul a stat și la baza crizei din 2008-2009 de efectele căreia nu ne-am vindecat complet, cum uneori se crede. Când dezechilibrul se instalează, funcționarea de ansamblu a organismului social este perturbată până la limita izbucnirii crizei care se poate declanșa în orice moment.

Să luăm câteva exemple culese din lucrări sau comentarii ale unor autori de o notorietate indiscutabilă despre rolul nociv al inegalității și al dezechilibrului pe care îl antrenează, cu riscurile menționate mai sus. Iată ce ne spune Ian Goldin, profesor la Oxford, fost vicepreședinte al Băncii Mondiale și autor al unor lucrări esențiale despre dezvoltare, în legătură cu o problemă esențială, cea a distribuției. SUA și Danemarca au un nivel al PIB per capita foarte apropiat. Totuși, în America, celebrul un procent al celor mai bogați oameni își însușesc peste 20 de procente din valoarea nou creată, pe când, în Danemarca, faimosul un procent cu cele mai mari venituri nu câștigă decât 7 procente din venitul creat. De aceea, tabloul inegalității, al polarizării sociale și chiar al sărăciei din cele două țări este cu mult diferit. Veți spune: ce legătură are această situație cu dezvoltarea sustenabilă? Una fundamentală. Dezvoltarea sustenabilă trebuie să aibă în miezul ei ideea de echilibru. Când inegalitatea se extinde, implicit clasa de mijloc scade, iar premisele unei evoluții echilibrate și stabile se subțiază. Inegalitatea economică accentuată hrănește inegalitatea socială, mai mult amputează sever mobilitatea pe verticală în interiorul unei organizări sociale. Cercetări sociologice recente arată că părinții americani își dau seama că proprii lor copii nu vor mai atinge nivelul de trai de care se bucură ei astăzi. Mobilitatea pe verticală este afectată, adică tocmai ceea ce alcătuia miezul „visului american”.

From rags to riches (de la zdrențăros la bogat), adică esența meritocratică a visului american se întâlnește pe pământ american, dar nu cu frecvența de altădată. Apar privilegiile, apar castele, apar diferențierile care nu mai pot fi trecute așa de ușor. Elitele au tendința să se perpetueze chiar și atunci când vlăstarele lor nu mai au calitățile care să le recomande (astăzi, spun studiile sociologice, cursurile Universității Harvard, de pildă, ca și ale oricărei universități de prestigiu, sunt urmate cu precădere de către studenții care provin din familii bogate și nu atât de studenții merituoși. Se acumulează o nemulțumire surdă, o insatisfacție care erodează încrederea, materia primă din care se plămădește coeziunea unei societăți. Astăzi, prestația politică a președintelui Trump suscită vii discuții. Dar ascensiunea politică a omului de afaceri Donald Trump și câștigarea alegerilor prezidențiale nu poate fi înțeleasă în afara acestei nemulțumiri sociale acumulate, care și-a aflat expresia în opțiunea de vot pentru miliardarul american.

Cele mai multe studii și cercetări se focalizează pe inegalitatea din interiorul națiunilor, dar, în ultima vreme, apar analize consistente despre inegalitățile dintre națiuni. Dacă la nivel național partea care revine unui procent din cei mai bogați oameni se ridică la cel mult 20-25 de procente, la nivel global, un procent din cei mai bogați oameni însușesc aproape 50 de procente din valoarea nou creată (la nivel global sărăcia, uneori sărăcia severă este mult mai extinsă). Și să nu uităm, la acest nivel nu există structurile care la nivel național mai strunesc procesul inegalitar despre care vorbim. Mai țin în mână procesul de distribuție, esențial pentru asigurarea echilibrului social. Atunci când îl țin. De pildă, în România valoarea nou creată se împarte după următorul model: 60 de procente ia capitalul, iar 40 de procente – munca. Exact invers decât în Germania, unde muncii îi revin 60 de procente, iar capitalului 40 de procente. Tabloul inegalitar din România este accentuat și de faptul că PIB-ul/per capita în țara noastră este mult mai mic decât în Germania. Deci, după ce este mai mică, mult mai mică, valoarea nou creată este distribuită și mai inechitabil. De unde să vină, atunci, mulțumirea socială?

Un autor celebru – Thomas Piketty – ne avertizează că secolul XXI va repeta din punct de vedere al inegalității experiența secolului XIX, când averea moștenită – și nu meritul – reprezenta criteriu principal în ascensiunea socială. Vom trăi vremurile înfățișate în Moș Goriot al lui Balzac, în care lecțiile lui Vautrin spulberă visul lui Rastignac de a atinge poziții sociale înalte urmând o carieră profesională. S-ar putea ivi remarca: așa cum s-a descurcat societatea atunci, se va descurca și acum. Va trebui să ținem cont că societatea dezvoltată de astăzi vine după o „etapă egalitară” (cea postbelică) în care distribuția bogăției s-a făcut pe o scară mult mai largă și a atins pături foarte diferite. Acest element – recunoaștem psihologic și cultural – a sădit un gen de mentalitate care va reacționa sever la procesul de adâncire a inegalității sociale.

Avem și testimonia unui finanțist, a unui mare finanțist, Paul Volcker, fost președinte al Rezervelor americane între 1978-1987, când a asanat inflația care lua cu asalt economia americană. Semnatarul acestor rânduri are o apreciere particulară pentru oamenii care vin la întâlnirea cu istoria susținuți de o realizare de prestigiu. Este cazul lui Paul Volcker. Iată ce spune domnia sa la puțină vreme de la izbucnirea crizei: „Creșterea economică și productivitatea din ultimii 25 de ani au fost comparabile cu cele din 1950 și 1960, dar, în acele perioade, prosperitatea era împărtășită pe scară largă”. Un mod special de a lumina importanța procesului distribuțional, fundamental pentru echilibrul de ansamblu al oricărei societăți. Ca să aducem un argument suplimentar, vom menționa că în 2000, un procent din cei mai bogați americani dețineau 10 procente din valoarea nou creată. Astăzi, partea care îi revine acestui faimos procent depășește 20 de procente. Deci nu este vorba, simplu, despre procese economice și financiare, ci despre decizii politice care definesc natura unei alcătuiri sociale și modul cum sunt asigurate echilibrele mari ale unei societăți.

În sfârșit, am menționa un alt tip de dezechilibru, care pare și el tehnic, susținut de către competitivitate și, deci, inatacabil, ori foarte greu de corectat. Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei între 2003-2013 sesizează potențialul de criză pe care îl au dezechilibrele comerciale masive din lumea de astăzi. Este ca și când ar fi avut loc un război. Învingătorii acestei etape sunt China și Germania. Ele au imense surplusuri comerciale (între 200 și 300 miliarde dolari fiecare). Să punem anumite obligații pe umerii acestor țări, ar fi o iluzie. Numai că surplusul comercial imens al acestor țări presupune un deficit comercial echivalent din partea altor state. Iar când acest deficit este mare, șansa acestor state de a-și reveni este foarte mică (ilustrativ este cazul Greciei). O parte a lumii, care să nu uităm include și țări dezvoltate, cum sunt SUA, începe să gâfâie sub povara datoriilor. Dacă situația va continua, o criză poate veni oricând. „Mai curând mai devreme decât mai târziu”. În plan economic, China și Germania nu doar că au învins, dar sunt mai bine echipate să răspundă competiției internaționale. Celelalte țări dezvoltate rămân învingătoare în plan politic și militar. Dar au suferit o înfrângere teribilă în plan economic și bancar. Pentru a face față, ele sunt obligate să apeleze la diverși stimuli economici și, astfel, să joace pe termen scurt. Avem nevoie de un nou Bretton Woods, susține autorul englez, pentru a preveni apariția unei noi crize, care va fi și mai devastatoare.

Acesta este și paradoxul politic de care vorbește Mervyn King: termenul scurt ocupă agenda și chiar devorează perspectiva. „Pare că economia noastră de piață nu a reușit să asigure o legătură efectivă între prezent și viitor”. Mai putem vorbi despre o dezvoltare sustenabilă, când această legătură fundamentală – pe care o putem numi și legătura între generații – nu este asigurată?

Cum comentati?