Clipa

Domnia întemeietoare (I)

Autor: Acad. Răzvan Theodorescu • Rubrica: Repere Academice • Ian 2018  Printează acest articol

Acad. Răzvan Theodorescu

Există o maiestate a simplității. Ea întovărășește îndeobște, în posteritate, figurile exemplare ale fiecărei istorii naționale, face parte din folclorul spus, scris sau cântat al fiecărui popor pentru care „bunul” sau „înțeleptul”, „viteazul” sau „bătrânul”, „sfântul” sau „marele” cârmuitor de acum câteva secole aparține aievea imediatei, învecinatei realități cotidiene, lăsându-și semnele trecerii prin lume – și ele vor fi, tot mereu, ctitoriile ce răzbat timpul, cetăți, palate sau lăcașuri de piatră – în geografia concretă sau fabuloasă a fiecărui ținut.

Simplitatea veșmântului și naturalețea gestului, nimbate de grandoarea faptelor unor personaje de primă mărime ale trecutului, care împart dreptatea, răsplătesc vitejia, ascultă glasul înțelepciunii sau zidesc pentru eternitate rămân însă, mai ales, domeniul predilect al inspirației poetice. Și aceasta – spre a vorbi de cazul românesc – de la legenda istorică culeasă de cutare cronicar într-o „samă de cuvinte” până la însuși Eminescu. Invocarea numelui din urmă ne duce, înainte de toate, către rememorarea celei mai pregnante pagini din istoria neamului acestuia în opera literară unde aceeași istorie devine, de atâtea ori, pretextul unor incomparabile proiecții mentale: este pagina, știută pe de rost, probabil, de fiecare școlar român, unde „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port” stă liniștit și demn înaintea „fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare”.

Dialogul eminescian imaginat între cel ce apare ca un duh ancestral și veșnic al pământului nostru, prin neclintirea sa minerală, prin alianța proteguitoare cu „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, și teribilul sultan al osmanlâilor încă nomazi, victorios împotriva crailor balcanici, a conților și conetabililor cruciați ai Apusului – înainte de a sfârși, el însuși, captiv în cușca lui Tamerlan –, este, mai presus de toate, metafora înfruntării dintre cumpătata voință de a dura în neatârnare a unui mic popor și ostentația zăngănitoare a atâtor și atâtor silnicii imperiale.

Învingătorul de la Rovine rămâne definitiv – aici se verifică, o dată mai mult, imensa forță a artei și geniului – voievodul din Scrisoarea a III-a, pe care istoricii ei înșiși trebuie să-l primească sub această înfățișare, amendând, în amănunte doar, imaginea pe care mitologia națională o revendică de o sută de ani încoace și a cărei receptare obștească va fi fost pregătită, în plin val de emulație romantică pașoptistă, și de stihurile solemn cadențate, cu medievale tenebre, din Umbra lui Mircea. La Cozia.

Îndepărtată în timp până la a se confunda cu „descălecatul” el însuși, domnia strănepotului lui Basarab Întemeietorul, atingând maxima extensiune teritorială a pământurilor stăpânite de succesorii acestuia – de la Severin la Marea Neagră – reprezintă în istoria ținuturilor de la miazăzi de Carpați și cea mai întinsă cârmuire din evul de mijloc. Lungă de peste treizeci de ani – ca și a contemporanului său moldav Alexandru cel Bun, depășită în istoria noastră doar de aceea a lui Ștefan cel Mare, întrecând la rându-i, în timp, durata unor stăpâniri creatoare de epoci, cele ale lui Petru Rareș și Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu – ea poate fi deslușită, în sferă culturală, ca o „nouă întemeiere” de țară, ca statornicire a unui model, a unui reper spre care urmașii au privit multă vreme.

Argumentele unei asemenea exemplarități pot fi culese chiar și din puținul, din fragmentarul informației pe care o avem despre cele ce s-au petrecut în Țara Românească în jurul lui 1400. Istoricul, pentru care o trăsătură de mentalitate sau de sensibilitate de acum șase sute de ani se preschimbă în ceva concret, viu, palpabil și apropiat, va ști să-i constate mereu recurența – uneori din veac în veac – până către pragul modernității, putând să intuiască astfel o neobișnuită continuitate a gândului și a sentimentului într-un spațiu pe care unii exegeți l-au „scos” definitiv din istorie atunci când nu l-au văzut așezat, perpetuu și fatidic, numai în „calea tuturor răotăților”.

Aceasta ar fi, mi se pare, cazul câtorva dintre realitățile civilizației muntenești din timpul lui Mircea cel Bătrân pe care va trebui, oricum, să o citim ca o răscruce: o răscruce a altor civilizații prestigioase – cea a Orientului bizantin patronat aulic de bazileii Paleologi de pe țărmurile Bosforului și aceea a Occidentului unui „gotic internațional” de aristocratică strălucire –, dar și o răscruce a două secole distincte în istoria românească, cel al genezei statelor și cel al luptei necurmate întru apărarea integrității lor.

Continuare în numărul viitor

Cum comentati?