Clipa

Mihai Ursachi și Securitatea

Autor: Mircea Radu Iacoban • Rubrica: Actualitatea • Ian 2018  Printează acest articol

Mircea Radu Iacoban

Nici nu știu cum să scriu despre cartea Mihai Ursachi în documentele Securității, de Ioana Diaconescu, în care-s… personaj (apar de vreo 20 de ori în indicele de nume) și-n paginile căreia defilează, de-o parte și de cealaltă a baricadei, sumedenie de „amici” cărora nu le-am știut niciodată cea de a doua față, protejată sub numele de împrumut al turnătorului. Ursachi împlinește o reputată triadă a poeziei ieșene din a doua jumătate a veacului trecut, alături de Ioanid Romanescu și Cezar Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate până la arestarea de la Orșova (intenționa să treacă Dunărea în înot, la sârbi); la ieșirea din pușcărie, i-am publicat cartea de debut, Inel cu enigmă (1972) și cărți ulterioare, inclusiv o ediție în limba engleză (singura de acest fel tipărită până atunci la Iași). Păstram câteva scrisori de la Mihai (mi le înmâna, ceremonios, direct), cu intenția de a le publica atunci când o să se poată. Vremea aceea venind, am constatat că, din dosarul păstrat la mine acasă, lipsește cea mai importantă dintre epistole. Am căutat și-am tot căutat – degeaba! Ca să aflu, culmea, scrisoarea reprodusă la pag. 293 a cărții! Greu de înțeles cum, când și, mai ales, cine, mi-a sustras-o din casă, dar, citind cartea, m-am dumirit încă odată: în jur foiau turnătorii, te vindeau prieteni apropiați, iar Securitatea nu se sfia să-ți intre în casă, ori să-ți asculte convorbirile. Aflu abia acum, după atâtea decenii, că telefonul din biroul meu era pus sub supraveghere. La pag. 296 este reprodusă dispoziția oficială: „La Editura Junimea este necesară instalarea unui post A(scultare) C(onvorbiri) T(elefonice)”, cu un plus de argumentare: secretara directorului este „fiica unui fost membru în Comitetul Județean PNȚ, fost condamnat politic”. Documentele din carte dezvăluie că T.(tehnica) O.(operativă) funcționa unde crezi și unde nu crezi, de la foișorul Mănăstirii Cetățuia până-n blidele Casei Universitarilor! În jurul lui Ursachi roia o adevărată haită de turnători. Unii recognoscibili, alții (deocamdată) nu, indivizi și cu delațiunea în sânge, și cu onorabilă pregătire într-ale literelor, capabili nu numai să alcătuiască rapoarte de bună condiție filologică, dar și să câștige încrederea și amiciția poetului. Unii sunt cumplit de harnici, revenind cu informări de mai multe ori pe săptămână, alții toarnă mai zgârcit. Rămâne impresia generală a unei foșcăieli imunde, abil și insistent întreținută de „organele” ce invitau delatorii la întâlniri de taină în case conspirative botezate la fel de conspirativ „Cultura” (!), „Doina”, „Cabinet”, „Cristal”, ori „la domiciliul sursei”. Au fost aduse și întăriri cu fustă din Capitală, alături de o Mata Hari de Bahlui ce semna „Veronique” (aș avea o bănuială…) sosind și „Dona Alba” de la București, care, în notele informative, se dă și mironosiță („Noaptea, Ursachi mi-a bătut în ușă și mi-a telefonat, dar nu l-am primit” – pag. 89). Lucrau din greu și „cadrele” implicate în lungi și dificile filaje: la 28 oct. 1974, nu mai puțin de trei maiori au asudat 12 ore urmărind aiurea, pas cu pas, peregrinările poetului pe străzile Iașului, fotografiind și notând scrupulos ora și minutul în care „obiectivul” s-a urcat în tramvai ori a băut o bere. La sediul Securității se întocmeau, unul după altul, sumedenie de planuri de măsuri (cam toate la fel, adică, apă de ploaie), semnate de un batalion de colonei, de te întrebi ce mare primejdie reprezenta autorul Diotimei pentru România și dacă nu cumva „organele” își făceau pur și simplu de lucru spre a-și justifica leafa, gradul și însăși existența. Poetul era un rezistent introvertit, nu un disident gălăgios, trăia întâi de toate pentru poezia lui; deși mereu invitat, n-a semnat nici unul dintre memoriile și protestele ce începeau să se ivească și, după întoarcerea dintr-o călătorie prin toată Europa, de la Viena la Lisabona, a devenit și mai prudent, evitând să ofere prilejuri deschise de îngrijorare securistă. Alcătuitoarea ediției, Ioana Diaconescu, și ea poetă, comentează documentele cu simpatie confraternă, solidaritate de crez și de generație, străduindu-se, de regulă argumentat, să „albească” tot ceea ce macula Securitatea. Acuza ce i se aducea lui Mihai Ursachi în primii ani de „urmărire informativă” era… ca să fie: „scrie poezie metafizică”. Ei, și ce? Aș spune chiar că intruziunea „organelor” până și-n viața lui personală a determinat o radicalizare a poetului, care a culminat târziu, odată cu interviul difuzat de „Europa liberă” în 1981, dar atunci, Ursachi se afla „după gard”, în USA, și intenționa să solicite azil politic, pentru acordarea căruia trebuia să probeze gesturi disidente. O altă acuză, la fel de încropită din „cuțite și pahară”, era aceea că „se află în atenția cercurilor reacționare din exterior” (1980). Din nou am spune „Ei, și ce?”, numai că nu pot fi descifrate realitățile „epocii de aur” recurgându-se la criterii valabile azi. „Cercurile” erau interesate (și motivate) în primul rând de opera lui Ursachi, net individualizată în poezia română a vremii, drept pentru care, la un moment dat, alături de Marin Sorescu (se detestau reciproc!) ieșeanul se număra printre cei mai traduși dintre scriitorii momentului. Turnătorii asudau din greu: cel legendat ca „Stan Petru”, a semnat nu mai puțin de 92 (!) de delațiuni, unele pe mai multe pagini – ar fi o carte! – din care se vede mai întâi că posedă o scriitură de cert nivel intelectual, apoi că-i membru al U.S., că avea acces în toate redacțiile și, mai ales, că se afla în vechi și trainice relații de amiciție cu „obiectivul”. Cum și autoarea cărții recunoaște, iar noi, ce i-am fost în preajmă poetului întărim, „Mihai Ursachi avea bizareriile sale”. Productivul Stan Petru intuiește aici un reflex de auto-apărare: „pozează ca trăsnit, mai aiurit decât este în fond” (1974). Între ciudățeniile, lui, o anume mitomanie, care avea să trimită Securitatea pe hazoase piste greșite: „mi-a vorbit despre o carte care i-a apărut în America, o carte de poezie editată de un grup de cinci oameni care au investit bani și care-i fac reclamă să se vândă. Dacă suma primită pentru carte va trece de 10.000 dolari, va pleca în Canada”. Fabulații: nici în 1973, nici după aceea, nu i-a apărut vreo o carte în USA, numai că Securitatea a luat-o de bună și se agita acum pentru… aducerea valutei în țară! Absolut ridicol! De altfel, mai târziu, după ce călătorise destul de mult peste hotare, Ursachi a trebuit să tragă alte concluzii: „Acolo nu intersează pe nimeni poezia și numai dacă ai bani poți fi publicat (1978).

*

Cu alt prilej, despre o nouă carte a Ioanei Diaconescu: Cezar Ivănescu în arhivele Securității, recent apărută la tot la „Junimea” ieșeană. Deocamdată, avansez doar concluzia: nici Ursachi, nici Ivănescu n-au fost niște învinși. Cu toată cohorta de filatori, cu toată sumedenia de mijloace T.O., cu toată inflația de planuri de măsuri și cu trudnica risipă de eforturi pentru „influențare pozitivă”, amândoi au rămas de neclintit. Poezia lor așezându-i, desigur, în rândul învingătorilor.

Cum comentati?