Clipa

Vacanțele bunicilor și părinților (VIII)

Autor: Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici • Rubrica: Inedit • Oct 2017  Printează acest articol

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Începând cu vremea bunicilor una din marile atracții turistice ale Europei a devenit principatul Monaco, care ajunsese un adevărat miraj pentru amatorii de vacanțe aparținând aristocrației de sânge și a banilor. Toate VIP-urile bătrânului nostru continent dar mai ales cele din Anglia și Rusa imperială veneau cu marile expresuri de pe linia Paris-Lyon-Mediteranee – recent construită – în acest orășel de pe Coasta de Azur. Bunica mea își amintea cum soseau în gara din Monte Carlo trenuri care aveau vagoane personale ale marilor bogătași veniți tocmai din stepele Rusiei. Am avut un prieten, Costel Sideri, care era căsătorit cu Mioara Cantacuzino, care-mi povestea cum în perioada interbelică mergea la Monte Carlo cu avioneta sa personală și cum îi plăcea să zboare peste orașul care era încă departe de aspectul său actual plin de blocuri turn. Monaco din acele vremuri era o localitate provincială cu case și vile mici de 1-2 etaje sau numai parter, cochete, în stil baroc, clasic sau eclectic, înconjurate uneori de grădini cu arbori mediteraneeni, care răspândeau miresmele lor. Fotografiile de epocă îl arată plin de spații verzi. Orășelul era străbătut de străzi înguste cu felinare de fontă pe care circulau birje, trăsuri și calești elegante trase de doi sau patru cai, diligențe și călăreți, dar și de niște tramvaie. În copilăria mea apăruseră automobilele de epocă. Nu trebuie uitat că din 1911 Monte Carlo a devenit ținta finală a raliului ce-i poartă numele. În Monaco nu erau și nu sunt monumente prestigioase care să fie atracții turistice deosebite. Pe lângă palatul princiar și catedrala „Notre-Dame-Immaculée” erau încă șase biserici, șapte capele, o sinagogă și un templu masonic la care se adaugă vestitul muzeu oceanografic. Oricât de pitorești sunt, nu ele atrăgeau vizitatorii care veneau mai ales pentru peisajul care era și a rămas încântător cu toate accesiunile imobiliare moderne.

Datorită principelui Carol III Grimaldi care, sub influența mamei sale Charlotte, a construit cazinoul din cartierul Monte Carlo, lumea bună se înghesuia nu numai pentru promenadele sale însorite și magazinele, bijutierii, cafenelele și restaurantele sale luxoase, ci mai ales ca să joace jocuri de noroc (în special ruletă) în săli somptuoase devenite celebre în lumea întreagă prin mobilierul lor, lustrele respective și panourile pictate toate în acel pitoresc stil „second empire”. Bunicul ne povestea despre lumea din aceste cazinouri. Unii veneau de curiozitate, alții din snobism, mulți ca să se distreze. Îmi povestea și despre fauna umană a pătimașilor deveniți dependenți și despre dramele ce s-au petrecut în mediul luxos și ludic al cazinoului. Bunica mi-a povestit că a asistat la cum unul din frații Rothschild – care era renumit pentru norocul său – într-o seară a câștigat în serie până ce masa de ruletă a fost falimentată. Era un adevărat ritual să declari masa moartă. Jucătorii erau invitați la altă masă, iar masa era acoperită cu o pânză neagră.

Vizitatorii din Monaco eleganți, cu jobenuri și redingote, cu rochii lungi, pălării înflorate și nelipsitele umbrele, locuiau în hoteluri de mare lux în stilul „Belle Époque”, ca hotelul „de Paris”, care avea un salon de recepție cu statuia lui Ludovic XIV, saloane de lux și trei restaurante, și hotelul „Hermitaj” (construit de G. Eiffel), care avea o terasă panoramică și o sală de recepție renumite. Mi s-a povestit și apoi am citit despre viață din aceste hoteluri, de multe ori cu trăsături romantice, dar și uneori sordide. Lumea palace-urilor din la Belle Époque era o lume frământată de pasiuni, zglobie, obsedată să se bucure de viață, care încerca să-și stăpânească problemele cu șampanie, icre negre, dansuri și întâlniri tainice sau etalate cu orgoliu. Aceste palace-uri monegasce au fost paradisul demimondenelor care de multe ori se ruinau sau ruinau pe alții la mesele de joc. Se spunea că La Belle Otero și-a început cariera în cazinoul de la Monte Carlo cu ultimii bani ce-i mai rămăseseră bărbatului ei, care și-a pierdut aci și banii și nevasta.

Toată această lume rafinată se întâlnea la vestitul Café Divan (devenit mai târziu Café de Paris). Mulți făceau mici croaziere cu navele cu pânze sau cu aburi din port. Băile de mare sau băile de soare pe plaje erau pe planul doi. În schimb, erau foarte gustate plimbările prin împrejurimi spre Cap d’Ail, Beausoleil, Nisa sau Menton, mai ales pe una din cele trei „cornișe” cu serpentinele lor agățate pe coastele munților. Bineînțeles ca în toate localitățile vizitate de englezi existau nelipsitele terenuri de golf și tenis. Tata îmi povestea și de un fel de poligon pentru exerciții de tir pe porumbei. Cum mi s-a povestit nu era un orășel liniștit, ci un centru dinamic, plin de festivaluri, expoziții, spectacole, concerte și cu o activitate mondenă deosebită. Viața culturală din Monaco a făcut un salt extraordinar odată cu deschiderea sălii de operă Garnier alături de cazinou, o sală impresionantă prin luxul său dar și prin toți marii cântăreți care au cântat în ea și apoi prin baletele rusești ale lui Serge Diaghilev. Tata ne spunea că Monte-Carlo a fost cu adevărat o capitală a ceea ce a fost numit la Belle Époque. Nu era încă paradisul fiscal de azi și modelele de viață și de habitat americane nu începuseră să polueze principatul.

Mi-aduc aminte că la Stolnici erau numeroase fotografii și cărți poștale care evocau acest principat anacronic dar plin de o strălucire originală care-l definea drept un loc ideal pentru vacanțe, unde și elitele române din perioada interbelică erau atrase.

Vechiul Monte Carlo

Palatul princiar

Institutul oceanografic

Cazinoul și Hotelul de Paris

Cazinou – sălile de joc

Cazinou – panouri

Opera Garnier

Hotel Hermitage

Cazinoul și Hotelul de Paris

Afiș de epocă

Din cele de mai sus se vede cum generația bunicilor mei își petreceau vacanțele. Era o anumită formă de turism care a fost posibilă grație existenței căilor ferate. Generațiile precedente nu-și puteau permite astfel de vacanțe din cauza duratei și marilor incomodități ale călătoriilor cu vehicule trase de cai. Și costurile erau mari. Cu toate acestea, călătoriile de agrement, cum am mai spus, erau mai vechi. Erau acele „Grand Tour” de unde am arătat că vine numele de turism. Ele erau de origine nordică (în special engleză). Trebuie să recunoaștem că englezii au fost ctitorii și ai turismului modern care începe să se dezvolte în secolul XVIII dar mai ales în secolul XIX. Probabil că dacă nu se construiau căile ferate turismul ar fi rămas ceva minor, un privilegiu al claselor foarte avute. Primii mari beneficiari ai acestui turism au fost cei din generația părinților mei care au profitat de căile ferate, au început să profite de automobile și mai ales de primele agenții de voiaj1.

Tata cu mașina prin Europa


Mama a călătorit foarte puțin, dar tata a călătorit mult prin Franța, Germania și Austro-Ungaria. A călătorit și prin Elveția, care avea să-și dezvolte o industrie turistică înfloritoare exploatând măreția peisajelor ei dar și reputația că aerul curat al Alpilor este util pentru tratarea tuberculozei. A călătorit nu numai pentru obiective pur culturale, dar și pentru a se bucura de peisagii frumoase și de companii agreabile. Avea să călătorească mult și în Italia, care era obiectivul turistic cultural clasic.

Tata (în picioare) la Abazia

Cum am mai amintit, în familia mea au fost mulți amatori de călătorii. Maria Bălăceanu, devenită baroana Rükman, Sultana Bălăceanu, devenită principesă Ghika Deleni, bunicii și tatăl meu au fost pentru epoca lor mari și neobosiți turiști care-și petreceau vacanțele în streinătate. Tata avea chiar un apartament la Paris (Rue La Boétie, nr. 114) despre care ne povestea cu mândrie. Era un apartament luxos, așa cum reiese din fotografiile rămase.

Locuința tatei la Paris (circa 1900)

Cel mai mare turist al neamului nostru a fost însă incontestabil fratele bunicului meu, Ion Bălăceanu (unchiul Ianky), care a călătorit mult prin Europa de vest (Ungaria, Austria, Germania, Franța, Italia, Spania), prin America (New Orleans, Mexic) și prin Europa răsăriteană (Skt. Petersburg, Moscova, prin regiunea mării Caspice și a munților Caucaz). Ceea ce este remarcabil este că îi plăcea să călătorească cu bicicleta, cu care pleca de la București sau Viena și mergea până la Paris, în Spania sau Italia. A fost un as al ciclismului fără să ia parte la curse (ca tatăl meu care a alergat pe velodromurile de la Paris și Londra).

Unchiul Ianky (pictat de mine)

Ceea ce m-a surprins este că nici unul din membrii familiei mele nu a fost ademenit să facă o croazieră în afară de drumul cu vaporul fluvial de la Giurgiu la Viena. E drept că aceste croaziere erau ceva cu totul nou și strâns legate de apariția navelor cu motoare cu aburi. O călătorie de agrement cu vase cu pânze e greu de imaginat.
NOTĂ:
1 Thomas Cook (1808-1892) a fost primul organizator de călătorii (1841), apoi de excursii organizate și, în fine, a creat prima agenție de turism.

Cum comentati?