Clipa

Mircea Ionescu Quintus

Autor: Valeriu Râpeanu • Rubrica: Magazin • Oct 2017  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu

Nu știm și nu vom ști niciodată dacă tatăl lui Mircea Ionescu Quintus – Ion Ionescu Quintus, „omul politic” – pe care G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române îl reține alături de Cridim din „marea ceată a epigramiștilor”, reproducând și o epigramă – a știut că fiul său va dovedi aceeași pasiune pentru specia literară pe care el o ilustrase, începând din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Continuitatea politică a fiului reprezintă opțiunea celui aparținând unei alte generații care, în viața adultă când împrejurările economico-sociale din România erau altele decât acelea cunoscute de părintele său în tinerețe, era tristă sub imperiul unor idealuri generoase ce urmăreau modernizarea României, știut fiind că țara noastră părea în secolul XX, cu un enorm deficit democratic și cu flagrante nedreptăți sociale.

Mircea Ionescu Quintus a debutat în volum ca epigramist destul de tânăr, în 1943, dacă ne gândim la împrejurările timpului: apropierea iminentă a războiului ca, apoi, amenințarea să devină o tragică realitate. A fost tot timpul epigramist. Așa l-am cunoscut, adolescenți fiind, în Ploieștiul în care a trăit „un secol de viață”. Îl ascultam la șezătorile și festivalurile organizate de Comitetul Cultural „Voevodul Mihai”. Unele le știam pe dinafară și, mai târziu, când ne-am cunoscut, i le-am adus aminte. Vremurile însă erau de asemenea natură că n-avea unde le publica și multă vreme au circulat oral. Era un împătimit ale vieții de cenaclu. Participa cu o bucurie nedisimulată la întâlnirile scriitorilor prahoveni oriunde ar fi avut loc: la Palatul Culturii sau într-o modestă sală de cămin cultural sătesc. Când – după o culegere apărută la Editura Litera – i-am publicat, în 1976, la Editura Eminescu volumul Epigrame și Epitafuri urmat de culegerea de poezii Lacrima scoicilor, Mărturie mincinoasă – subintitulată Schițe mai mult sau mai puțin umoristice și în preajma revoluției – romanul Citație pentru un necunoscut, am văzut că înzestrările sale erau acelea de observator al lumii din jur, care nu-și îngăduia abateri de la cele văzute și auzite și căuta să nu își dezmintă fidelitatea față de lumea prin care a trecut.

Mircea Ionescu Quintus (1917-2017)

Când a urcat destul de sus, chiar foarte sus pe scara ierarhică socială și politică, nu și-a repudiat trecutul de epigramist, ci, dimpotrivă, dovedea o promptitudine pe care vârsta nu o diminuase de a pigmenta cu un catren situațiile noi, radical noi, în care se afla acum. Epigrama și poezia reprezentau pentru el „o formă de exteriorizare a gândurilor”, oricare i-ar fi fost locul în societatea noastră. Trăind conectat la valorile culturale, devenise un adevărat amfitrion intelectual al programului „Oameni de cultură” precum: Șerban Cioculescu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Leon Kalustian sau noi, cei aflați pe atunci la vârsta mijlocie, și mă gândesc la: Dinu Săraru, Ion Brad, Marin Sorescu, Lucian Avramescu, ca să nu citez decât câțiva dintre ei, ne-am bucurat de prietenia și ospitalitatea lui și a distinsei sale soții Viorica.

Gravitatea oficială se transforma datorită lui într-o întâlnire prietenoasă ce abolea vârsta și notorietatea.

Mircea Ionescu Quintus a lăsat în urma lui nu numai un număr de cărți, nu numai amintirea unei bucurii de a comunica și de a ști, dar și amintirea celui care respecta tot ce însemna un mesaj de autentică frumusețe.

Cum comentati?