Clipa

Amintindu-ne de un mare absent: Florin Constantiniu

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Permanenţe • Oct 2017  Printează acest articol

Vartan Arachelian

În aceste zile, prin bunăvoința domnului Ovidiu Enculescu, directorul general al Editurii RAO, vede lumina tiparului cartea mea Scânteia vine de la Moscova. E o reeditare, în mare parte, a cărții publicate în urmă cu aproape două decenii la Editura Nemira. Era un volum cu interviuri realizate de mine la Televiziunea Română: ciclul de emisiuni Revoluția și personajele sale. De data aceasta am adăugat eseul care împrumută și titlul acestei reeditări – Scânteia vine de la Moscova – precum și un interviu cu generalul Athanasie Stănculescu. Ediția din 1998 beneficia de o prefață semnată de academicianul Florin Constantiniu. El avusese amabilitatea sa citească manuscrisul și să refere la el. Un motiv, pe lângă multe altele, de a-i dedica ediția de față. Apoi am socotit că observațiile sale privind istoria recentă sunt de un real interes și astăzi când, iată, tinerii mei colegi din audio-vizual fac istorie fără să știe sau, mai grav, ignorând rolul lor în mersul ei. De aceea public acest text spre luare aminte!

Observațiile unui istoric

Înainte de a răspunde dacă este posibilă „istoria imediată”, definirea termenului este absolut necesară. Profesorul francez Jean-François Soulet oferă următoarea definiție: „înțelegem prin istorie imediată ansamblul părții finale a istoriei contemporane, înglobând deopotrivă atât aceea a timpului prezent cât și cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie, care are drept caracteristică principală faptul de a fi fost trăită de istoric sau de principalii săi martori” (Jean-François Soulet, L’Histoire immédiate, Paris, PUF, 1994, p. 4). Fără a intra în toate aspectele dezbaterii în jurul istoriei imediate, să spunem că adversarii ei invocă, în primul rând, imposibilitatea de a cunoaște sursele documentare privind un eveniment din trecutul foarte apropiat (de regulă, arhivele se deschid la treizeci de ani de la producerea evenimentului) ca și absența perspectivei istorice (putem înțelege însemnătatea unui eveniment numai după ce urmările sale devin vizibile pe măsura scurgerii timpului). Partizanii istoriei imediate subliniază posibilitatea de a interoga direct pe participanții – de la protagoniști la figuranți – la eveniment, precum și avantajul de a pătrunde mult mai lesne – tocmai pentru că el este „proaspăt” – în contextul general și climatul mental al desfășurării faptului istoric.

Cercetarea împrejurărilor prăbușirii regimului comunist din România în decembrie 1989 este o problemă ce aparține istoriei imediate. Potrivit legii stupide a arhivelor, documentele anului 1989 vor putea fi cercetate de istorici abia în anul 2019! Cine va mai avea atunci vie amintirea zilelor de decembrie 1989 cu elanul manifestanților, cu spaima de teroriști, cu speranțele și frustrările de atunci? Și fără cunoașterea atmosferei – de la planul politic la cel psihic – ce greu este să înțelegi un fapt istoric.

Bine, se va spune, dar atunci izvoarele documentare devenite accesibile vor suplini – așa cum se întâmplă în istoria ne-imediată – neputința de a mai cunoaște nemijlocit circumstanțele căderii lui Ceaușescu, iar îndepărtarea în timp va îngădui o evaluare obiectivă, desprinsă de pasiunile celor care au trăit evenimentul.

Indiferent de poziția adoptată față de istoria imediată, volumul domnului Vartan Arachelian se cuvine salutat ca o contribuție de prim ordin la cunoașterea evenimentelor din decembrie 1989. Domnia Sa a inițiat un ciclu de emisiuni TV, la care a invitat un șir de personalități capabile să elucideze aspectele obscure – prea multe și prea dens obscure – ale evenimentelor din decembrie 1989.

Pentru istoric, aceste mărturii de istorie orală sunt de cel mai mare interes, dar, prin exigențele profesiunii sale, el trebuie să manifeste față de ele spiritul său critic, acea îndoială metodică, moștenită de la Descartes, fără de care nu poate exista o adevărată cercetare istorică.

Vartan Arachelian, Scânteia vine de la Moscova,

Editura RAO, București, 2017

În prezent, se poate spune – simplificând, însă, puțin realitatea – că există două teze fundamentale: cea a revoluției spontane, a țâșnirii paroxistice de nemulțumire a populației, care a măturat un regim detestat de cvasitotalitatea națiunii, și cea a complotului, a pregătirii înlăturării lui Ceaușescu de către un grup de conspiratori, cu legături în străinătate, care au știut să creeze momentele de tensiune (evacuarea pastorului Laszlo Tokes, mitingul din 21 decembrie de la București) în măsură să pună în mișcare populația pentru ca, odată căzut dictatorul, complotiștii să pună mâna pe putere.

Ancheta Comisiei parlamentare, investigațiile întreprinse de membrii acestei comisii (Sergiu Nicolaescu, Șerban Săndulescu), lucrările consacrate lui decembrie ‘89 (Radu Portocală, Nestor Rateș, Viorel Domenico, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Marius Mioc, Călin Cernăianu, V. Raiha, Mihai Ungheanu și alții), la care se adaugă publicațiile oficiale ale Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, nu au găsit acceptări unanime; opinia publică – nu numai specialiștii – rămâne profund divizată sau, pur și simplu, dezorientată.

Pentru istorici, evenimentele din decembrie au fost o excelentă ocazie de a dovedi dificultățile meseriei lor. Dacă un eveniment petrecut sub ochii noștri, la care mulți dintre români au participat direct (cu intensități diferite), închide încă atâtea mistere, cum ar putea fi reconstituite – având certitudinea corectitudinii – fapte de acum câteva decenii, secole sau milenii?

A încerca acum o explicare globală a evenimentelor din decembrie ‘89 cu credința de a stabili adevărul integral este – după opinia noastră – o întreprindere cel puțin hazardată. În prezent, nu se pot formula decât ipoteze, iar discuțiile organizate de domnul Vartan Arachelian oferă un abundent material informativ și de reflecție.

Nu mi se pare lipsit de interes în aceste rânduri de introducere să prezint succint stadiul actual al problemei.

În memoriile sale, Vadim Medvedev, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Mihail Gorbaciov, arată că generalul Nicolae Militaru s-a adresat sovieticilor în vederea răsturnării lui Ceaușescu, dar liderul sovietic a ordonat să nu se dea nici un răspuns acestor demersuri (Vadim Medvedev, Raspad, Moscova, 1994, p. 223).

Documentele Ministerului de Externe sovietic, publicate în 1994 – nota lui E. Șevarnadze, pe atunci ministru de Externe al URSS, către M. Gorbaciov din 20 decembrie 1989 si convorbirile lui I.P. Aboimov, locțiitorul lui Șevarnadze, cu I. Bucur, ambasadorul României la Moscova (20 și 21 decembrie) și J. Bimbauer, ministru-consilier la Ambasada Ungariei din Moscova (22 decembrie), Milan Vereș, ambasadorul RSF Iugoslavia la Moscova (22 decembrie) și Jack Matlock, ambasadorul SUA la Moscova (24 decembrie) – au văzut lumina tiparului pentru a spulbera ceea ce editorii numesc „numeroasele născociri (mnogo krivotolkov)” care circulă în România în legătură cu implicarea URSS în evenimentele din decembrie 1989. Documentele arată că cel puțin Ministerul de Externe de la Moscova era foarte slab informat despre cele ce se petreceau în tara vecină (v. Diplomaticeskii vestnik, 1994, nr. 21-22. p. 74-80).

Situație cu totul surprinzătoare, ținând seama de performanțele sovieticilor, în materie de obținere a informațiilor.

Dacă, în privința României, nu avem deocamdată probe sigure ale amestecului sovietic, în schimb, astăzi, sunt bine cunoscute împrejurările în care a avut loc „revoluția de catifea” din Cehoslovacia.

Și la Praga – întocmai ca la București – echipa Milos Jakes-Miroslav Stepan refuzase să urmeze politica de reformă, promovată de Gorbaciov. Pentru a disloca pe liderii conservatori de la Praga, generalul Viktor Grușko, șeful adjunct al KGB, a venit în capitala cehoslovacă, unde a pus la punct, împreună cu generalul Alois Lorenc, șeful Securității cehoslovace (StB), un plan în vederea înlocuirii echipei conducătoare cu Zdenek Mlynar, un comunist reformator din perioada „Primăverii de la Praga” (1968) aflat, în exil, la Viena. Potrivit planului KGB-StB, în cursul manifestației studențești din 17 noiembrie 1989, un ofițer de securitate (locotenentul Ludek Zivak, devenit Martin Smid, student la fizico-matematici) s-a prefăcut mort, în urma atacului polițiștilor împotriva manifestanților. în timp ce o ambulanță (a securității) îl ridica pe locotenentul-student, o altă agentă a securității a răspândit știrea despre uciderea tânărului manifestant pentru a provoca indignarea populației împotriva comuniștilor conservatori, aflați la putere. Planul a eșuat, întrucât studentul adevărat Martin Smidt a dezmințit la televiziune moartea sa, Zdenek Mlynar a refuzat categoric să fie instalat la putere pe astfel de căi, iar cehoslovacii au optat pentru Vaclav Havel (vezi Tchécoslovaquie. Précisions de la BBC sur le complot du KGB qui a déclenché la révolution în „Le Monde” din 1 iunie 1990). În chip logic, se pune întrebarea dacă, față de două situații asemănătoare, la Praga și București (comuniști conservatori care refuzau să cedeze puterea reformatorilor), Moscova nu a acționat în același mod? Este o ipoteză.

Pentru cercetătorii evenimentelor din decembrie 1989, volumul domnului Vartan Arachelian aduce informații care – sub rezerva confirmării lor – pune în lumină primele încercări de răsturnare a lui Ceaușescu (relatările domnilor Radu Nicolae și Gelu Voican-Voiculescu). Aflăm acum, din mărturia domnului profesor Alexandru Melian, că el este autorul Manifestului Frontului Salvării Naționale (termen utilizat de domnia sa încă din 1982 în manifeste difuzate în București și în mesaje adresate diverselor personalități) către delegații la Congresul al XIV-lea al PCR. Impresionantă mi s-a părut poziția doamnei Doina Cornea – cea mai nobilă figură a opoziției anticomuniste din România – față de procesul de la Târgoviște. Cea care avusese atâta de suferit de pe urma prigoanei lui Ceaușescu a vrut să denunțe la Televiziune încă de la 26 decembrie procesul de la Târgoviște, considerat a fi „nu numai profund antidemocratic, ci și profund imoral.” (Acum știm că generalul V.A. Stănculescu a ales locul execuției, înainte chiar de începerea procesului.) Doamna Doina Cornea a fost oprită de Dumitru Mazilu: „Doamnă, nu faceți acest lucru, vin teroriștii, destabilizați țara, vin teroriștii și or să introducă în România un regim de teroare și de anarhie.”

Teroriștii! Domnul Cornel Ivanciuc are perfectă dreptate când spune: „Problemele revoluției au fost teroriștii, fiindcă nimeni nu-i prinde și nimeni nu-i identifică.”

Voi repeta ceea ce am spus de multe ori: e un caz unic în istorie când în confruntarea dintre două forțe (în cazul discutat între armată și teroriști), partea înfrântă („teroriștii”) nu a lăsat pe „câmpul de luptă” nici un mort, nici un rănit, nici un prizonier (domnul Silviu Brucan amintește de un tabel de la Ministerul Apărării Naționale care „conține numele teroriștilor reținuți și predați în garnizoană” . Dar și aceștia s-au făcut nevăzuți).

O mărturie capitală – cel puțin așa mi se pare mie – vrednică de „Istoria țării prin cei mici”, ca să reiau formula lui Iorga, este cea a domnului maior Ion Mateescu (poate, tocmai de aceea rămas maior, în timp ce pentru alții, prezența la Târgoviște a fost „racheta” care i-a propulsat la grade și funcții nesperate, ceva în genul carierelor din Bizanț, unde un călfătuitor de bărci a ajuns împărat!). Domnul maior Ion Mateescu spulberă povestea atacului dat de „teroriști” împotriva cazărmii unde a avut loc procesul cuplului Ceaușescu și face o declarație-șoc: „împotriva unității nu s-a tras nici un cartuș, nu s-a găsit nici urmă de cartuș. Pentru a marca acest atac masiv asupra unității, comandantul a dat ordin zugravului să murdărească zidul unității, să astupe cu ipsos unele găuri din zidul unității. Ceea ce se poate vedea și la ora actuală. Nu și-a dat seama atunci că este o mascaradă, că aceste așa-zise găuri de cartușe sunt până la nivelul la care a ajuns scara zugravului”. Și relatarea despre moartea celor doi soldați trimiși (împreună cu alți doi) să păzească locuința colonelului (azi generalului) Kemenici explică acele accidente tragice de care vorbește domnul Brucan.

Domnul Vartan Arachelian are marele merit de a fi știut să-și aleagă interlocutorii și să conducă dialogul cu o adevărată „artă a conversației” încât ei să aducă în dezbatere elementele capitale ale cunoștințelor și opiniilor lor. Domnul Vartan Arachelian a căpătat renumele unui realizator competent, obiectiv, echilibrat. Poate că elogiul cel mai frumos i-l aduce, în această carte, domnul Alexandru Melian, când, la remarca organizatorului emisiunii: „sper că nu ne veți ocoli și nu vă veți duce la o altă televiziune…”, răspunde: „Cel puțin pentru faptul că acela care face acest gen de emisiune se numește Vartan Arachelian”.

Florin Constantiniu

Cum comentati?