Clipa

Valențe simbolice ale focului, luminii și ale mărturisirii în taină

Autor: conf. univ. dr. habil. Gabriela Rusu-Păsărin • Rubrica: Permanenţe • Oct 2017  Printează acest articol

Conf. univ. dr. Gabriela Rusu-Păsărin

Calendarul popular românesc a consemnat de-a lungul vremii nu doar sărbătorile ca date calendaristice de respectat în sens de prag al timpului, ci și practici rituale derulate numai în anumite sărbători, aceste practici devenind reper de identificare pentru actanți și știute doar de bătrânele care țin „rostul” vieții și al călătoririi.

Focul, lumina și mărturisirea în taină sunt cele trei componente ale unei practici derulate doar de către femei în anumite zile cu valențe de sărbătoare. Gestul lor de a da de pomană și de a mărturisi în gând și nu preotului un mare păcat constituie specificitatea acestei secvențe. Cele trei repere amintesc de simbolismul imaginar definit de Gaston Bachelard (Aerul și visele. Eseu despre imaginația mișcării, Editura Univers, București, 1943/1997, p. 9) prin două principii: imaginarul și imaginația hrănesc o dinamică specială, cu un tip de dinamism organizator ce contribuie la omogenizarea reprezentărilor, imaginea fiind însoțită de o dimensiune simbolică. Gilbert Durand (Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Editura Univers, București, 1969/1977, p. 38) este cel ce a propus termenul de „constelații simbolice”, ce exprimă reuniunea iconografică a simbolurilor. În traseul antropologic al imaginarului la G. Durand identificăm „imaginea dinamică” susținută de gesturi, la rândul lor influențate de mediul natural și social. Povestirea este transferată imaginarului colectiv prin constelații de imagini. Iar imaginile pe care le invocăm în acest context sunt focul, lumina (lumânarea) și mărturisirea în gând însoțită de gestul de a da de pomană pentru cineva despre care femeia nu vrea să vorbească (a tăinuit fapta).

Marea sărbătoare religioasă și populară Sfântul Dumitru marchează momentul când, prin practici rituale, se face liantul între Lumea cu Dor și Lumea fără Dor. Focul de Sâmedru este un act socializator, pentru că la el participă întreg satul, este focul tuturor și al celor vii, și al celor morți.

Locul ales pentru facerea focului nu este întâmplător: întotdeauna la răscruci, în afara spațiului familial, și la el participă întreaga comunitate, fără restricții.

Focul de Sâmedru se face la răscruci și se fac atâtea focuri câte cătune sunt sau câte grupuri mari doresc să-și facă focul de Sâmedru. În cercetarea noastră de teren a reperat un fapt inedit pentru zona de sud a țării. În comuna Coșești, județul Argeș, cei ce păzesc focul sunt învestiți de comunitate cu încredere că nimeni nu se atinge de acel loc. După aprinderea focului copiii strigă „Hai la focul lui Sâmedru” și sar peste foc pentru a fi sănătoși tot anul. Este o secvență simbolică pentru această sărbătoare reperabilă în multe zone.

La Coșești, județul Argeș, ineditul sărbătorii constă în practica rituală a femeilor. Ele au o dublă sarcină. Aduc colaci, mere, nuci, struguri, covrigi pe care le împart copiilor. Se împart în numele celor decedați, de acea focul de Sâmedru este și un foc funerar. Puțini sunt cei ce știu (pentru că femeile nu vor să spună) că, atunci când împart fructele de toamnă și covrigii sau colacii, femeile mai aprind o lumânare pentru copiii „nenumiți”, adică pentru cei ce „i-au lăpădat”. Cum nici vântul, nici pământul n-au știut de producerea avortului, nici acum nu se fac mărturisiri, dar se aprinde lumină ca pentru orice creștin care a murit fără lumânare.

Femeile se știu între ele. Vede și preotul satului care participă la focul lui Sâmedru, nici el nu vorbește, pentru că ar încălca taina spovedaniei. Dar aprinderea lumânărilor pentru copiii „nenumiți” e o spovedanie în văzul lumii.

Până la urmă, toate-n lumea asta se află și nu te poți călători cu sufletul împovărat de gestul necugetat sau disperat.

Practica rituală este reperată și astăzi la românii de peste Prut. Este ales însă un alt moment calendaristic, de Ovidenie sau Vovidenie. Dacă la Coșești secvența rituală se derulează la Sfântul Dumitru (26 octombrie), în Basarabia se practica și se mai practică și astăzi de Ovidenie (21 noiembrie).

Arthur Garguromin-Verona (1867–1946), Pe înserat

Zinaida Bolboceanu, interpreta de muzică populară, culegător de folclor și cadru didactic la Universitatea de Arte din Chișinău, ne-a povestit secvența în cadrul unei emisiuni radiofonice: „Aici, în satul Cojusna, raionul Străseni, unde locuiesc acum, femeile spun Vovidenia, în alte părți – Ovidenia. Se sărbătorește în noiembrie, pe la sfârșit. Se dă de pomană pentru cei ce au murit fără lumină. Pomana constă din: farfurie cu plăcintă sau orice coptură, poate fi și cană cu bomboane, dar și haine, de care crede femeia sau știe că poate ar purta acel suflet dacă ar fi trăit. E unica sărbătoare când femeile care au copii pierduți din sarcini întrerupte din voie sau fără voie dau pomană. Pomana se dă dez-dimineață, de multe ori de pe colacul fântânii, sau merg una la alta. Recunosc și se căiesc că au păcate. Numaidecât și lumânări dau.”

Reputatul etnolog Ion Ghinoiu consemnează în volumul Obiceiuri populare de peste an. Dicționar (Editura Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 145) că de Ovidenie „pentru copiii morți nebotezați și pentru oamenii înecați și morți fără lumânare se făceau praznice și se împărțeau pomeni.” Este însă vorba despre copii născuți și nebotezați.

Ovidenia este una dintre sărbătorile dedicate luminii, lumina ce trece dintr-o lume în alta, cum văzul ajută la descoperirea lumii niciodată deplin știută. Abundă practicile magice specifice, unele fiind și azi reperabile în satele păstrătoare de tradiție.

Lumina ochilor mei – se spune despre cel îndrăgit, cu adresabilitate în special pentru copil. Se mai spune: l-am păzit ca pe lumina ochilor, cu sensul de mare grijă pentru ce este valoros. De aceea bătrânii au statornicit în calendarul popular o sărbătoare „ținută pentru ochi”, zi în care sunt gândiți întru lumină cei din Lumea Albă și cei din Lumea Neagră, numite astfel tocmai datorită preponderenței luminii.

În Ajun de Ovidenie se aprindea lumânare și se dădea de pomană pentru sufletul celor morți fără lumânare sau morți în întuneric. Și, pentru a se sugera că este lumânare pentru un decedat, se alegea o lumânare – stat de om, încolăcită ca un melc, asemeni celei ce străjuiește trupul fără suflet.

Noaptea de Ajun de Ovidenie se petrece cu lumină, iar celor morți fără lumină li se dă „ca să aibă până la Paști”.

Lumina ochilor și lumina de Ovidenie înseamnă puritatea spiritului. Suprapunerea simbolică motivează expresia lumina din suflet, cea de care este nevoie la trecerea prin viață și dincolo de viață. Și de aceea se spune, îndreptățit: Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi, adică înțeleg bunătatea, lumina din suflet, ceea ce se vede pe chip.

Focul, lumina și mărturisirea în taină formează „constelații simbolice” și contribuie la omogenizarea reprezentărilor, imaginea lor fiind însoțită de o dimensiune simbolică conform simbolismului imaginar definit de antropologul francez Gilbert Durand. Iar practicile rituale confirmă așezarea „în strat” și activarea lor la date simbolice, așa cum sunt sărbătorile din calendarul popular românesc.

Cum comentati?