Clipa

Henry de Montherlant: „Am descoperit singurul spațiu tonic, al bucuriei fără limite, nu unul al supraviețuirii crispate…”

Autor: Tiberiu Stama • Rubrica: Cronici, Sportul, act de cultură • Oct 2017  Printează acest articol

Tiberiu Stama

Cu aceste cuvinte mi-a răspuns apreciatul scriitor francez la întrebarea:

Ce miracol v-a apropiat de stadion?

Se întâmpla cu mulți ani în urmă, cu prilejul unei vizite la sediul clubului sportiv Stade Français din marea metropolă de pe Sena. De ce acolo? Pentru că scriitorul se număra printre membrii activi ai acestei importante pepiniere ale marii performanțe atletice. Nu întâmplător, de vreme ce se dovedise un fidel aliat al alergătorilor pe distanțe scurte, ale probelor de sprint.

Ca elev, apoi și ca student, avea la activ și un rezultat notabil, în anul Olimpiadei de la Paris din 1924, fiind notat cu 11 secunde pe suta de metri. Un rezultat care spunea mult la acea vreme.

Nu ajunsese să se afle printre participanții la cea mai reprezentativă competiție de pe glob. I s-a dedicat însă trup și suflet, consemnând în pagini de antologie, trăirile sale intense în perimetrul pistei de alergări. Rânduri de o frustă frumusețe cuprinse în volumul Olimpicele, publicate chiar în 1924, exaltează virtuțile fundamentale ale ființei umane: curajul, abnegația, spiritul de sacrificiu și mai ales bucuria pe care o trăiești atunci când reușești să te depășești…

Am rămas plăcut surprins de prospețimea scriitorului, deși se apropia de pragul vârstei de 70 ani și dovedea o mobilitate fizică de-a dreptul cuceritoare, la fel ca și de o memorie impresionantă, iar în plan sportiv, o veritabilă enciclopedie, olimpică mai ales. De altfel, cum am aflat, nu scăpase nicio ediție a Jocurilor Olimpice care au urmat Parisului în 1924, fie pe continent, fie pe glob: Amsterdam 1928, Los Angeles 1932, Berlin 1936, Londra 1948 – jocurile austerității după cel de-al doilea război mondial – Helsinki 1952, Melbourne 1956, apoi Roma 1960, ediție la care a fost prezentă în mod strălucit marea și regretata noastră atletă, Iolanda Balaș.

Ținea să sublinieze scriitorul: „Cu o performanță de 1,85 metri la săritura în înălțime, sportiva dumneavoastră stabilea nu numai un nou record olimpic, ci se clasa înaintea fostei laureate de la Melbourne, McDaniel!”

M-a impresionat plăcut și felul în care a evocat reușita atletei noastre la viitoarea ediție a Jocurilor, cea de la Tokyo, în 1964: „Cu o supere-performanță de 1,90 metri, Iolanda Balaș a strălucit din nou, cucerind încă un aur!”

Și-a amintit totodată și de succesul altei atlete din țara noastră, Mihaela Peneș: „Ce performanță magnifică: să ajungi campioană olimpică la aruncarea suliței, la nici 17 ani, lăsând-o simplă spectatoare pe laureata de la Roma, rusoaica Ozolina!”

Jacques-Émile Blanche, Portretul lui Henry de Montherlant, 1922

Henry de Montherlant a trăit satisfacția de a fi prezent și la J.O. de la Ciudad de Mexico, în 1968, evidențiind încă o reușită românească de excepție. Autoarea, Lia Manoliu: „Parcă o revăd în cercul de aruncare a discului. Concentrându-se câteva momente, apoi piruetă și lansarea hotărâtă a discului care s-a oprit la 58,28 metri. Nou record olimpic! Niciuna dintre adversare, între care și nemțoaica Liesel Westermann, deținătoarea recordului mondial, nu a mai întrecut-o…”

Scriitorul și-a dorit să nu lipsească nici de la J.O. de la Munchen în 1972. Destinul însă i-a fost potrivnic. A părăsit lumea mirifică a sportului, a atletismului îndeosebi, pe care a iubit-o fără limite, așa cum rezultă și dintr-un sugestiv fragment al volumului Les Olympiques:

„Pistă, ființă delicate – cum aș putea să o tăinuiesc? – m-am îndrăgostit de tine! Voi păstra într-o zi, într-o mică urnă, puțin din zgura ta. Nu știu dacă pista aceasta, ale cărei însușiri îmi sunt necunoscute încă, merită cu adevărat să fie sărutată, așa cum sărută arabul, îngenunchiat spre răsărit, nisipul deșertului. Dar dacă e perfectă, o merită. Mai mult – poate – decât o mulțime de obraji fără temei iubiți.”

Aș mai consemna un aforism aparținând scriitorului: „Cine nu e cât de cât atlet, iubitor de mișcare, va târâ jalnic prin viață trupul altuia!”

Un aforism prin care melancolia cedează pe undeva locul speranței…

Cum comentati?