Clipa

Unde ai dispărut câteva luni?

Autor: G. Mosari • Rubrica: Laborator Artistic • Oct 2017  Printează acest articol

gmosari

Zilele trecute am fost sunat la telefon de prietenul meu bun originar din Bacău, Avram Rotman. Acesta, împreună cu soția lui Ficy ne sunt adevărați amici de aproape 60 de ani. Dar Avram și partenera lui de viață nu înseamnă numai două legături de suflet, ci oameni de artă, cântăreți foarte buni, iar Avram s-a dovedit un foarte talentat compozitor. Acești oameni care ne-au cunoscut pe mine și soția mea încă din primii ani ai tinereții băcăuane, deși au plecat în Israel înaintea noastră, au întreținut cu noi o corespondență apropiată și ne-au transmis adevăruri din Țara Sfântă ca să fim pregătiți sufletește pentru realitatea israeliană.

Avram (căruia îi mai zicem și Arkadi, căci venise în România din Siberia) a ajuns în scurt timp un nume cunoscut în Bacău pentru activitățile lui culturale și artistice. Pe mine și pe colegii mei care aveam pasiunea artei, aceasta ne bucura căci ajunsesem în scurt timp vedetele orașului, prima formație de artiști amatori a anilor 1956-1958.

*

Când am venit în Israel cu soția Rica și băiețelul de 12 ani – Laurian – acum patru decenii, primul gând al nostru era să pregătim Bar Mițva copilului, căci ne gândeam noi că în Țara Sfântă aceasta are un rol deosebit. Dar cine putea pregăti o Bar Mițva frumoasă la un an de la venirea în țară cu două lăzi și 70 kg bagaje de mână? Ei bine, am cunoscut atunci, în 1978, patronii celui mai frumos și scump local din centrul țării, „Saloanele Argaman”, care erau proprietatea a doi frați ce ne-au ajutat enorm. Am invitat 120 de oaspeți (au venit… 150) să petreacă împlinirea vârstei de 13 ani ai băiatului. Îmi amintesc că toți cunoscuții noștri au rămas surprinși aflând că noi – care ne trăgeam sufletul ca emigranți – am avut curajul, inconștient desigur, să organizăm Bar Mițva în cel mai elegant salon al Israelului din acea vreme. Dar cine a fost printre invitați? Nimeni alții decât Avram și Ficy, iar „Arkadi” a cântat câteva melodii splendide, făcându-ne pe atunci să ne bucurăm de o Bar Mițva cu muzică și veselie, într-o sâmbătă dimineață religioasă.

*

… Acum Avram ne-a sunat la telefon.

– Ascultă-mă, dragul meu, mi-a spus, mai mult de trei luni de zile am suportat tăcerea ta, dar vreau să știu adevărul. Ani de zile ai fost un colaborator neîntrerupt al publicațiilor în limba română. Ai dat mereu exemplu de corectitudine și, deși am știut că faci totul voluntar, din suflet, n-ai lipsit de la datorie nici măcar o clipă. Deodată, începând cu primele zile din aprilie ale acestui an, ai dispărut complet din ziar. N-am văzut niciun semn de viață, nicio informație din partea gazetei, iar tu… nicăieri. Unde ai fost peste un sfert de an? Ai obligația morală să spui asta cititorilor tăi.

Când am pus jos receptorul, mă gândeam câtă dreptate are prietenul meu Avram Rotman. Adevărul e că nu m-am gândit să dau explicații chiar în situația când voi reîncepe a scrie. Totuși, măcar unii cititori, vor să știe. Așa am hotărât să vorbesc, să mă adresez în primul rând prietenilor mei care mi-au citit articolele cu dragoste. În fond, ei în loc să facă lectura unor întâmplări oarecare, vor citi despre o persoană cunoscută.

Dar ce voi scrie în continuare? Am hotărât ca la tot ce-am publicat până acum să trag o linie. Am publicat Lumea pe dos zeci de ani, dar poate e timpul să scriu altceva. Scriam 2-3 articole, dar acum mă voi rezuma la unul singur. Fără politică, fără aceste personaje care își trăiesc viața pe spinarea celor ce într-adevăr muncesc. Fără afaceriști, sforari, șnapani. Da, voi scrie câteva amintiri din viața mea și a altora apropiați mie, voi face o întoarcere de 180 de grade. De aceea am intitulat noua rubrică din „Gazeta Românească”: Însemnări.

*

Am să încep prin a vă povesti ce am pățit și de ce am „lipsit” din ziar o vreme: Într-o zi, soția mea Rica m-a invitat la un coleg de-al ei, medic ortoped, să mă vadă și să-mi spună cum să mă mențin… tânăr, la peste 80 de ani. Soluția mea de tinerețe o aveam de la Cobi, frizerul, care îmi transforma părul alb în negru și păream mai tânăr decât eram.

Când s-a pensionat soția mea, am admirat-o pentru că își organizase un grup de prietene cu care mergea la gimnastică, yoga, la cursurile de la Cinema City din Rishon le Zion, toate femei care depășiseră 80 de ani, dar cărora Rica le spunea „fetelor”. Eu, la puțin peste 80 de ani, aveam o viață organizată conform cu anii noștri și doream să continuăm la fel. Dar a venit o zi, la începutul lui aprilie, care mi-a demonstrat că nu totul depinde de oameni.

Stabilisem ca în fiecare duminică, la orele prânzului, să fac câteva ședințe cu un specialist din Holon în fizioterapie, ca să „acopăr” lipsa de sport și de mișcare. Pentru lecția a treia, am plecat cu mașina, am parcat vehiculul la o sută de metri de sediul terapeutului, iar când am intrat, m-am așezat direct pe patul de exerciții. Atunci mentorul meu, care mi se părea un tip cam încuiat, mi-a spus că în acea zi vom face „mișcările” pe covor și am coborât de pe pat. N-am făcut niciodată lecțiile la podea, nici nu-mi plăcea astfel, dar n-am avut încotro. Însă când am vrut să mă așez, de la înălțimea de 20 cm am căzut pe partea dreaptă și am auzit un zgomot care mai târziu s-a dovedit a fi fractura femurului. Dar fizioterapistul meu, care nu mă urmărise, când a văzut că am căzut mi-a spus:

–  N-ai pățit nimic. Hai să începem exercițiile…

Deși aveam dureri pe partea dreaptă a corpului, m-am gândit că specialistul, la experiența pe care o are, știe dacă anumite căzături provoacă sau nu fisuri sau fracturi, așa că am început să execut mișcările cerute de terapeut. Îmi dădeam seama în același timp că dacă s-a întâmplat ceva în căzătură puteam agrava situația mea, dar spuneam că totul se va termina cu bine. Am încheiat exercițiile cu mersul pe bicicletă și m-am dus să plătesc. Nu știu cum am ajuns la „casa” terapeutului, am achitat suma lecției, dar când am atins cu piciorul drept podeaua am simțit parcă niște arsuri care m-au împiedicat să mă mișc. Am făcut niște eforturi – pot spune – supraomenești ca să plec spre mașina care mă aștepta la 100 de metri, dar mi-a fost imposibil să înaintez. Atunci am rugat un trecător de pe stradă să mă ajute. Omul din Holon și-a lăsat toate treburile și a așteptat cu mine la un colț de stradă până a venit soția mea cu un taxi ca să merg la spital. Cu ajutorul a trei oameni am pătruns în mașină, iar un cetățean jovial și de un real ajutor mi-a dat tot sprijinul să intru în taxi spre a merge la spitalul Wolfson. Am simțit atunci că s-a prăbușit pământul pe mine. Când mi s-a spus după radiografie că am fractură de femur, că piciorul rănit va suferi o operație grea și necesită multe luni de tratament (inclusiv perioada de refacere la un local de specialitate) au trecut prin fața mea tablourile a celor ce voiam ca să fie în perioada următoare și realitate.

O inspirație proastă a terapeutului care m-a dat jos de pe pat, neîndrumarea mea la primele mișcări pentru lecția de pe covor (la podea), efectuarea exercițiilor sub efectul căzăturii, m-au transformat în alt om. Eu, care mă gândeam că voi sărbători cu familia și prietenii zilele de naștere ale rudelor și prietenilor, care mă gândeam cum voi petrece cu grupul meu serbarea pe care o organizează în fiecare an un bun prieten de „Ziua Independenței Israelului”, mă și vedeam într-un avion pentru o călătorie în străinătate, am rămas fără toate acestea. De unde până în prezent eram vesel și optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, am devenit deodată pesimist, nu mă gândeam decât la faptul că nimeni nu știe ce-l așteaptă și nimeni nu-și poate face un program sigur. Știam că oamenii nu ridică obiecțiuni în fața deciziei finale motivând că acesta e sfârșitul așteptat.

În primele zile de spitalizare la Wolfson nu m-am putut atinge de mâncare. Pe cât eram de slab, am mai dat jos câteva kilograme. Începeam să arăt ca o umbră. Asta mi-a amintit de o întâmplare din România când am prezentat un spectacol la Teatrul de Stat din Bacău. Eu întotdeauna am fost slab, porecla mea la fotbal nu era ca a altora (Calul, Maimuța, Gorila, Țapul etc.) cum obișnuiau copiii să ne strige, eu eram „scheletul”. Înaintea programului de la Teatrul din Bacău însă am avut o gripă de câteva zile care m-a „subțiat” destul de bine și aveam o culoare palidă. Am ieșit totuși în fața cortinei; în sală erau cam 400 de spectatori care stăteau într-o liniște deplină. Deodată, la apariția mea, o fetiță de cinci anișori a întrebat-o cu glas tare pe mama ei care stătea în rândul întâi: „Mămico, omul acesta este adevărat sau păpușă?”

Câteva decenii mai târziu eram din nou păpușă. Dar trebuie să precizez că personalul s-a purtat foarte frumos cu mine, iar cele trei săptămâni de internare au trecut repede, dar cu dureri. Tot timpul am fost vizitat de șeful secției de ortopedie, un originar din Baia Mare. De la Wolfson am fost preluat pentru recuperare, o perioadă mai lungă, la „Neot Hatihon - Golden” din Iaffo, lângă Marea Mediterană. Aici lucrează evrei și emigranți din Rusia, precum și arabi creștini, etiopieni, beduini. Toți participă în armonie pentru recuperarea celor în suferință. Este vorba de un local frumos, unde pacienții se simt bine. Până și mâncarea mi s-a părut mai deosebită. Asta ca să nu mai spun că s-a servit șnițel pane, pește prăjit, iar, o dată, ne-am trezit cu mămăligă. Dar pentru mine cele trei luni care mi-au întors viața pe dos au însemnat nu numai distrugerea programului soției care mi-a acordat cu dragoste tot sprijinul ei, ci a făcut ca o parte din timp băiatul să se ocupe de mine, lăsându-și toate treburile deoparte, iar eu am fost obligat să întrerup activitatea profesională. Mai mult de trei luni de zile nu am putut citi ziarele, nu m-am uitat la televizor, intrasem într-o „pasă neagră” de care încercam să scap. „Când îți vor reveni zâmbetul și voia ta bună? Vrem să fii din nou tu.” Soția mea Rica îmi oferă tot optimismul ei, dar e greu să întorci din drum un om care părea vesel înainte, din cauza unor inconștienți oarecare. Omul chiar nu depinde numai de el, dar trebuie să facă totul ca razele de soare să pătrundă în casa lui. Ceea ce cred că mi se întâmplă și mie.

Mai multe cunoștințe de-ale mele s-au arătat surprinse de poziția mea, de trecerea de la starea de optimism la pesimism într-un minut și aflând pe cale particulară ce mi s-a întâmplat au hotărât să mă încurajeze. Să te pierzi cu totul în fața unei fracturi de picior este prea mult. Trebuie să privești cu speranță că te vei face bine. Ușor de zis, dar eu care mă consideram un om tare, am făcut într-o secundă trecerea de la o viață normală la alta care lovea în familie, în tot ce realizasem până atunci. Aveam nevoie de mai multe luni să-mi revin, analizam zilnic situația piciorului, înghițeam tot felul de medicamente; pe scurt, nu mai eram eu. Dar ce frumos a fost atunci când eu eram în centrul atenției! Se știe că fiecare copil se naște cu anumite înclinații și s-a văzut încă de pe când aveam 8-9 ani că am fost înzestrat cu câteva talente. Dar două aspecte m-au ridicat mai mult: scrisul, eu la 9 ani obținând un premiu la „România Liberă Magazin pentru copii”, iar pe la 18 ani fiind primul admis la Facultatea de Drept din Iași, cu media 9, meseria de avocat având-o în sânge. E drept, mă pregătisem și pentru limba română, dar profesorul meu de specialitate din liceu nu m-a lăsat să devin „belfer”. Cam pe la 15 ani scriam la presa locală din Bacău, am cunoscut toți conducătorii ziarelor și revistelor din orașul lui Bacovia, eram permanent încurajat să scriu. Am adăugat scrisului activități culturale și artistice, în scurt timp devenisem un om solicitat și apreciat, iar laudele care parcă la urmă m-au zăpăcit, au avut rolul lor. Țin minte, actorul Ciupi Rădulescu, bunul interpret de estradă, mi-a scris din România în Israel: „Dumnezeu nu te-a uitat când a împărțit Harul. Ia-l și folosește-l!”

În 1977 am plecat cu familia în Israel luând cu mine recomandații de la Ministerul Industriei Ușoare unde devenisem consilier juridic la o mare fabrică textilă, am fost și lector pentru jurisconsulți, la Minister primeam numai cuvinte de apreciere.

În Israel, după ce mi-am căpătat dreptul de a practica avocatura, mi-am deschis imediat un birou avocațial și de notar, iar majoritatea clienților mă înălțau în slăvi pentru serviciile pe care le prestam. Nici nu-mi păsa de cele câteva glasuri ale unor oameni mărunți care căutau greșeli pentru a pretinde despăgubiri. Mi se părea pe atunci că tot ce zboară se mănâncă, cheltuiam banii fără să mă gândesc, cu excepția celor pentru călătorii în lume. Colegii de profesie erau egoiști, încercau să mă încurce în activitate, dar nu-mi păsa.

În orașul Holon devenisem un nume răspândit și am luat lângă mine o stagiară din România, Victoria Ghidaliau, care s-a dovedit o juristă foarte bună, iar când eu m-am pensionat la 70 de ani, ea s-a revanșat lucrând cu mine până la accidentul care a făcut obiectul însemnărilor de față. Dar dacă știam în anii mei de activitate că cheltuiesc bani și eforturi fără să am vreun ajutor de la Colegiul de Avocați, poate aș fi fost mai cumpătat. Acum e însă mult prea târziu, dar rămân cu realizări deosebite în domeniul juridic, atât în România, cât și în Israel.

Când am venit în Țara Sfântă am cunoscut imediat întreaga conducere a presei în românește. Am colaborat cu Alexandru Mirodan, Jean Steiger, I. Schechter, Iosif Petran, Adrian Zahareanu ca și cu scriitori renumiți mai ales în domeniul umorului, Sadi Rudeanu și I. Avian. Pe parcursul anilor, am fost solicitat și am primit să fac parte ca director de onoare la câteva publicații, am fost numit în conducerea celei mai importante mișcări românești din Israel – AMIR – care va rămâne în istorie prin construirea unui muzeu al originarilor evrei din România. De dimineață până seara eram ocupat, timpul a trecut foarte repede cum trece pentru fiecare și m-am trezit la 80 de ani! Atunci mi-am dat seama de realitate, că s-a dus tinerețea mea, dar datorită încurajărilor din toate direcțiile nu mi-am dat seama de aceasta. După aproape 30 de ani m-am retras de la conducerea Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Israel (vice-președinte și președinte), lăsând locul celor mai tineri, după ce am făcut numeroase cunoștințe cu scriitori de valoare din România, cu mari actori, întreținând un schimb larg de relații pe traseul România – Israel. Eu am hotărât că până la 80 de ani sunt tânăr, după care intru în grupa a doua de vârstă, adult, de la 80 în sus (ați reținut: adult, nu bătrân, un cuvânt pe care nu pot să-l sufăr!)

Dar cum au trecut cei 80 de ani? Și când au trecut? Acum îmi dau seama că am parcurs tinerețea în viteză, am făcut de toate, dar n-am făcut nimic. Să arunc vina pe laudele primite, pe nepăsarea față de ziua de mâine și poate pe amândouă la un loc?

Acum, la această însemnare care le completează pe primele pentru încheierea „ciclului” legat de accidentul care mi-a întors viața pe dos, pot spune că cel puțin o parte din timp s-a scurs de pomană. Îmi pare rău astăzi, dar trebuia să-mi pară rău ieri și alaltăieri.

M-am căsătorit cu o doctoriță din Bacău, căreia, ca și mie, îi plăceau excursiile; iubea familia, era entuziastă și optimistă. Ce i-am oferit eu mai des în tinerețe? De dimineață până seara eram la „acțiuni”, ședințe, spectacole. E drept, după căsătorie, am adăugat spectatorilor mei și familia Sfartz (numele de familie al soției înainte de a se mărita) dar asta nu i-a dat satisfacția unei relații dorite. Desigur nu trebuie să mă destăinuiesc față de nimeni, dar soția mea Rica s-a comportat cu mine excepțional. Până și acum, recent, la spital sau la centrul de recuperare, a stat cu mine ore întregi iar când ne-am întors acasă pentru a continua exercițiile cerute după accident, ea înlocuiește câteva persoane de specialitate. Vă spun asta pentru a da un exemplu. Dacă nu era dânsa, cu cumpătul ei, n-am fi avut astăzi nici măcar pensie. Rica este în prezent, ca pensionară, o mamă bună pentru toată familia.

Ce va fi în viața de adulți? Să închidem acest capitol neplăcut al fracturii piciorului și să trecem la alte întâmplări mai vesele.

Cum comentati?