Clipa

Labirintul libertății

Autor: Emil Proșcan • Rubrica: Laborator Artistic • Oct 2017  Printează acest articol

Perioada copilăriei mele a fost unică, detașându-se radical de tot ce viața urma să-mi arate. M-a învățat să mă bucur, să am încredere în oameni, să-i prețuiesc, să-i iubesc. Atunci am învățat despre puterea binelui, a zâmbetului, adevărului!

Totul până într-o zi când, în plină lumină, în timp ce ea, Copilăria, își exersa obișnuitul zâmbet și-mi zburda desculță prin cerul ce-mi unea diminețile, s-a întâmplat ca o umbră ca de smoală să se așeze peste copacii în care se cățăra, împietrind-o! S-a speriat îngrozitor și pentru prima dată i-au apărut lacrimi: în ochi, pe mâini, pe picioare. Pentru prima dată i-a dispărut zâmbetul! S-a adăpostit la poalele dealului unde copiii, în zilele cu vânt și dorință de zbor, înălțau zmee. Dimineața, speriată și ea, nu s-a mai unit cu următoarea, devenind scurtă, tristă, neputincioasă. Nu peste mult timp a fost înghițită de înserarea ce avea să o târască în noaptea cu întuneric negru și dens. Parcă dispăruseră zilele!

Așa a cunoscut Copilăria singurătatea, lacrima, suferința!

​Ce dorință de rău i-a luat lumina? „Doamne cum o să mai respir fără lumină… și ce-or să facă sărmanii copii fără mine”?, se întreba îngrozită Copilăria. Târziu avea să afle că umbrele puseseră stăpânire pe oameni! Le alunga fără niciun fel de milă lumina și Copilăria! Fiecare mișcare a umbrei producea mișcări mult mai mari în oameni, adică invers de umbrele copiilor care se jucau în soarele unde alergaseră cândva odată cu ei. Din aceste motive sau din altele, întunecimea din umbrele oamenilor speria și alunga Copilăriile venite din cer. Apoi luau copiii de mână și-i ducea să-i învețe să devină ca ele, adică umbre cu știința rece a întunecimii. Le punea la mâini și picioare greutăți de întuneric ce trebuiau să le târască urcările și coborârile fiecărei zile! Bile negre, strălucitoare, ca niște lacrimi uriașe le ucideau ireversibil zborul! Aripile le ascundeau sub haine negre strâmte, camuflând astfel strălucirea ce atunci exista în fiecare trup de copil. Îi obliga să crească mai repede, pentru a-și uita Copilăria. Apoi îi punea să construiască linii! Cât mai multe linii! Le priveau în fiecare dimineață fețele și se încruntau dacă pe chip mai aveau fărâme de roșeață sau de zâmbet din copilărie.

M.C. Escher, Recunoștință și succes, 1955

- Faceți cât mai multe linii și lăsați bazaconiile! Trebuie să aveți un rost în viață, faceți linii!

Foarte multe linii, stive întregi de linii umpleau câmpul ce devenea deșertic sub platoșa imenselor grămezi de linii. Apoi erau puși să ridice liniile în picioare și făceau din ele un fel de garduri înalte. Aveau să afle că sunt ziduri, și până la limita lor aveau voie să meargă.

Dealurile, munții, pădurile și pomii înfloriți erau dincolo de zidurile construite din linii.

Totdeauna dincolo!

Zidurile puse unele lângă altele în toate felurile impuse de întunecimea umbrelor formau niște căi întortocheate, rătăcitoare și mereu interminabile.

​- O.K., ați terminat! Ați reușit să vă faceți labirintul în care veți trăi și vă veți bucura de viață, li  s-a spus cu voce de îngăduită favoare. O să vedeți multe lucruri minunate aici și o să vă purtați noile umbre, câștigate cu trudă, în plăcere și recunoștință. De acum încolo veți fi liberi!

Veți fi liberi! Bucurați-vă!

Aveți dreptul să alergați și să culegeți gingașele firișoare de praf. Cu cât strângeți mai multe cu atât veți fi mai bogați! Cea mai mare parte din ele le veți da celor din turn care se îngrijesc necontenit de binele vostru. Sunt cheltuieli multe acolo! Dar vă vor rămâne și vouă atât cât să vă ajungă pentru cele trebuincioase vieții voastre, bunăstării voastre! Grăuncioarele colorate pe care o să le găsiți, le veți pune de-o parte. Din turnurile de sus, unde s-a hotărât ca noi să stăm datorită voinței voastre de a avea conducători care să vă asigure bunăstare și protecție, vom trimite pe cei responsabili să le colecteze. Nu vă este recomandat să opriți vreun grăuncior de praf în plus, ca să nu mai vorbim de cele colorate. Este foarte riscant să se întâmple așa ceva pentru că lipsa chiar a unui singur grăuncior poate fi socotită atentat la siguranța conducătorilor voștri și a întunecimii turnurilor. Vi se poate micșora foarte mult labirintul pentru o asemenea faptă plină de ignoranță, iresponsabilitate și totală nerecunoștință. Grăncioarele colorate, trebuiesc să fie numai acolo sus în turnuri… Dacă întâlniți copii, știți ce aveți de făcut! După ce Copilăria, la vederea noastră le va fugi mâncând pământul, îi puneți să construiască linii și propriul lor labirint spre a fi și ei fericiți! Și liberi! Precum voi! Asta a spus întunecimea umbrelor și a plecat.

În perioada următoare au venit alte umbre care au montat în labirinturi aparate care repetau spusele întunecimilor de mai înainte. Au aflat că se numeau legi ce trebuiesc cunoscute, învățate și respectate. „Nimeni nu e mai presus de lege!” li se spunea! Tot acele aparate de transmis legi le arătau imagini scurte cu umbre din turn, cărora oamenii trebuiau să le mulțumească pentru bunătatea și grija ce le purtau și să li se închine.

​Copilăria mea, nemaisuportând consecventa teroare ce asupra ei se instalase, a trebuit să se ascundă îngrozită. Am înțeles-o! Ea respira lumină și fără lumină, în umbra rece și hidoasă nu putea respira, nu putea trăi. După ce a încercat mai multe locuri de pe pământ, s-a ascuns în mine căutând colțișoare de lumină! Acum toate ungherele din mine sunt cotrobăite de singurătatea și disperarea ei. O simt și-mi este milă! Simt că și ei îi este milă! De mine! Eu nu am unde să mă ascund să o protejez și să mai sper că va mai putea zâmbi! Mie nu-mi este milă de mine, doar de ea! Este ca într-o detenție! O detenție de maximă siguranță din care nu poate ieși! Dar cel mai tragic este că nu-și mai dorește. Copilăria mea nu mai dorește să iasă, să alerge desculță peste dealuri, câmpii, ape… Sufletul meu o are în grijă și-i mai luminează după puteri, cotloanele în care se ascunde. Cu ochii închiși murmură, ca un bocet, cântecele copilăriei! „Poduuul de piaaatră… s-aaa dărâmaaaat… a venit apaaa șiii l-aaa luaaaat…!” Vocea îi este înfășurată în suferință albă și sub ochii închiși se aud pași de sărituri de șotron, de sărit coarda sau de umblat hai hui. Nu plânge, nu vorbește și nu vrea să mai iasă! S-a sălbăticit!

Mi s-a sălbăticit copilăria!

De aceea liniștea mea nu e tăcere!

​Nici atunci când Zgomotul dispare în nopțile de sub stele, nici când greierii mușuroiesc mulțimea de vise albastre, tăcerea nu reușește să mă doboare! În acele momente se aud cel mai bine șoaptele nesomnului fără vise și „podul de piatră” îl aud cum se plimbă peste lume! Eu simt toate zbaterile Copilăriei! Nu pentru că e Copilăria mea, proprietatea mea, cea care m-a învățat lumina, adevărul și zâmbetul! Nu!

Pentru că este în mine! Suntem un tot!

​Amândoi știm că, unul fără altul, nu putem fi!

​Liniștea mea e aparentă și nu e tăcere!

​Am îndrăznit într-o zi să o întreb câte ceva!

​- Tu care m-ai învățat atâtea și atâtea lucruri adevărate, de ce ai încetat să o mai faci? Știu că ești tristă, dar nu trebuie să mă întristezi și pe mine… Eu sunt cum ești tu!

​Tu ești în mine, mireasmă desculță și păr despletit!

​Doar câțiva copaci știu că eu te am pe tine!

- Va veni o zi când totul va fi ca atunci la început! Suntem precum cerul, pământul și apele mărilor și oceanelor… Suntem unii în alții precum orice îmbrățișare, precum orice întoarcere! Nu ne ascundem, suntem uniți pe vecie și nu noi am hotărât asta!

Apoi a tăcut!

De atunci discutăm mereu! Eu îi spun despre mine, despre viața mea, iar ea tace în mine!

- Este vară peste tot aici afară, de ce nu vii și tu?

În văzduh, un cârd de păsări călătoare, cu fâlfâit de aripi și sunete subțiri precum scâncetul de copil, sparg liniștea cerului și tăcerea din mine!

Cum comentati?