Clipa

Vis cu bunici

Autor: Marian Nazat • Rubrica: Laborator Artistic • Oct 2017  Printează acest articol

„Ia vezi, fa, Veto, cine e în bătătură, că parcă s-auzi clanța de la poartă și latră câinii în obor!”, porunci tata-marea de pe marginea patului. Patul era învelit cu un macat cam deșirat și decolorat de purtare, aruncat peste salteaua plină cu paie roase și ele de atâta tăvăleală. O rogojină ponosită și înnegrită acoperea pământul în loc de dușumea și nu lăsa praful să se ridice la tavan. Ma-marea, supusă ca-ntotdeauna, sări în picioare cu o sprinteneală nebănuită și ieși iute din odaie, să nu care cumva să nesocotească vorba bărbatului ce-i fusese sortit. Întins lângă geam, aproape de laviță, priveam fericit în jur, cu urechea ciulită la difuzorul agățat în perete, la o palmă deasupra icoanei Maicii Domnului. Din cutia aia, prăfuită și bâzâită neîncetat de muște, răzbăteau, la fiecare miez de zi, cuvinte cu sonorități exotice. Pe la prânz, nu știu cum se întâmpla asta, dar mereu la aceeași oră, Dunărea dădea năvală la noi în țară, pe la Baziaș, și se învolbura de-a lungul unor localități botezate straniu. Unele toponime erau în limbi neauzite până atunci: guturale, abrazive, colțuroase, line sau melodioase, oricum toate sunau altfel decât graiul teleormănean. La un moment dat, mă încordam de emoție, cu răsuflarea astupată, și așteptam ca fluviul cosmopolit să ajungă la Turnu Măgurele, așezare aflată la o aruncătură de băț de Islaz. Când vocea din difuzor anunța, clar și solemn în același timp, numele orașului în care mergeam vara la bâlci, mă umpleam de bucurie. Mi se părea că norocul se pogorâse asupra mea, de vreme ce fusesem hărăzit să trăiesc tocmai în urbea al cărei nume curgea, de-a valma cu Dunărea, în eterul infinit.

În prag se ivi tanti Aurica, sora a mare a mamei. O femeie voinică și vrednică mai ceva ca un bărbat. „Ce fa, Aurico, trecuși și tu pe la noi?”, o întâmpină bătrânul, pe un ton mustrător. „Păi, mă gândii să văd ce faceți și trecui, ce era să fac? Trecui să vă văd, că n-am mai trecut de mult pe la voi! Fusei la sapă, în vale, și tot aveam drum p-aci. D-aia trecui, d-aia!”, răspunse zâmbitoare mătușa mea, cu fața îmbrobonată de sudoare. Semăna cu tata-mare, masivă, cu sprâncenele dese și cu părul negru, ascuns sub basmaua de „borsec” de-un maro spălăcit. Îi ședea bine râzând, cu obrajii îmbujorați de pripeala soarelui văratic. „A-nceput să lege porumbu’? A făcut mătase sau l-a ars vipia?”, se interesă tata-mare, curios să afle ce e pe câmp. După ce terminau cu aria, discutau despre copii, iar apoi despre viața satului și câte și mai câte, în lumea aia de țărani trunchioși, dintr-o bucată. Nimic nu le scăpa în sporovăiala lor domoală, toarsă pe îndelete, îndărătul prispei ferite de dârdora caniculei.

Alessandro Sani,  Un cadou de la bunicul, ulei pe pânză

Așa i-am visat ieri noapte pe bunicii mei și nici nu mi-am dat seama că s-au prăpădit de atâția ani, nenumărați și goi. Erau vii și voroveau cu fata lor a mare, în coșarea din paiantă. Îi visez des și nu mă încumet încă să mă despart de copilărie, chiar dacă am și eu copii acum. Mi-e dor să-i am în preajmă, să le simt mângâierea aspră și să le sărut mâna butucănoasă. Mă trezesc, deseori, stors de un dor nepotolit și, zău, că-mi vine să adorm din nou. Să-i visez iarăși, să fiu cu ei măcar în somn, cum, odinioară, eram în viață. Că de aceea e vis, să corecteze realitatea, s-o îmblânzească și s-o facă suportabilă, să ne aducă în prezentul impalpabil amintirile care frig, amintirile pierdute în trecutul tremurând.

Cum comentati?