Clipa

Lumina ochilor

Autor: Ștefan Mitroi • Rubrica: Laborator Artistic • Oct 2017  Printează acest articol

poza-st-mitroi

Zice că-l cheamă Valentin și că e din București.

D-asta și este așa de înalt!

Aproape că-l întrece pe Ivan Lungu, care-l întrece pe tata.

Sunt ditamai vlăjganii amândoi, fără să fie niciunul. Din București, vreau să spun.

Încep să cred că d-asta se duce tata de câteva ori pe an la București. Ca să fie înalt! Cum de este și Ivan Lungu, nu știu. Că el nu se duce niciodată.

Și eu îmi doresc să merg la București. Dar mai încolo, cu toate că mi-ar plăcea să fiu înalt încă de pe acum.

Sunt sigur însă că n-o să am cum să-l ajung pe Valentin.

Căci eu n-o să fiu niciodată din București. Dar nu-mi pare rău. Îmi convine de unde sunt.

Poate mi-ar conveni mai puțin, dacă aș avea un tată mărunt. Eu semăn la înălțime cu el, nu cu mama, care e mai scundă decât mine. Oare cum o fi mama lui Valentin?

Toți ne uităm cu mare admirație la el. Adică la Valentin. Până și la ruda lui, care e Sanda lui Cioară, ne uităm aproape la fel. Nu-i mai zicem Ciunga, ca până zilele trecute, deși mâna din cauza căreia îi zicem așa i-a rămas tot scurtă și răsucită la spate.

Îi spunem tanti Săndica acum! Întrucât e rudă cu Valentin, fapt ce poate părea de neînchipuit dacă e să ne luăm după mâna defectă.

Oamenii din București n-au, mai mult ca sigur, niciun defect. Și așa ar trebui să fie și rudele lor. Uite că Sanda lui Cioară nu e! Dar Valentin n-are nicio vină. Așa cum n-are, dacă mai e cazul să spun, niciun defect.

Să fi fost de la noi din sat, fetele de la școală s-ar fi uitat numai după el. Bine că nu e!

Se uită și așa. Începând cu Florina, sora lui Ionel și verișoara lui Florin. Apoi, Romița, care stă în spatele casei lui Florin și e colega mea de bancă. Zici că e fata Sandei, care n-are copii, întrucât are și ea un defect, unul mic, dar nu la mână, ci la picior. Zici că se leagănă când o vezi mergând pe drum. Parcă s-ar pregăti să adoarmă, ca atunci când era mică și-o legăna maică-sa pe picioare. Doar că acum se leagănă pe picioarele ei. Singură, cum ar veni, cu toate că e fată de școală.

Îi aruncă și ea pe furiș câte o privire lui Valentin.

Păi ce, e șchioapă la ochi? zice Leana lui Țeapă, care le observă din fața porții ei pe toate. Dacă era ca omul să vadă cu picioarele, mai ziceam, dar așa…zice tot ea, petrecând-o cu privirea pe Romița.

Și mai era și Petruța, fata tușii Lisandra, pe care am văzut-o în timpul școlii intrând de mai multe ori în cancelarie. Am înțeles după ghiozdan ce căuta acolo.

Se ducea să-i arate domnului director Cătrună cuvintele de pe zidul casei lor. Adică scrisul meu, care dispăruse.

Își umplea dimineața ghiozdanul cu el și-l deșerta în fața directorului, ca să-l convingă să-mi scadă nota la purtare.

Până la urmă, mi-a scăzut-o, chiar dacă doamna învățătoare i-a zis tatei că e din cauză c-am furat într-o noapte caise din curtea școlii.

Era din cauza ploilor duse de Petruța în ghiozdan! Deoarece, imediat după terminarea școlii, ele au spart geamul cancelariei și s-au năpustit peste sat.

Începuse vacanța de vară și ploua în neștire.

Ploua de necaz că eu nu luasem la serbarea de sfârșit de an niciun premiu. Aș fi luat dacă nu-mi strica media nota primită la purtare.

Și numai Petruța era de vină. Suferea din cauza ei tot satul.

Pe mama o convinsesem să se oprească.

Tataie Gheorghe și mamaia Nicula scăldau câmpurile de dincolo de pădure.

Tata era cel mai pornit dintre toți. Răpăia deasupra satului întruna. A ținut până spre mijlocul verii supărarea lui. Mai precis, până în ziua când a apărut în sat Valentin.

Tata a fost nevoit să bată în retragere când a văzut că băiatul venit din București îl întrece în înălțime. Mie mi-a părut rău la început. Căci voiam ca pe tata să nu-l întreacă nimeni la nimic. După aia mi-a părut bine. Pentru că a stat ploaia. Dar și mai mult pentru că-i trecuse tatei. Supărarea vreau să spun.

Și și mai mult, fiindcă Valentin a ales ca prietenul său cel mai bun să fiu eu.

Ziceai c-am crescut în înălțime, deoarece mă puteam uita la toată lumea de sus de când mă împrietenisem cu Valentin. Dar nu crescusem deloc. Nu știu cum de puteam să mă uit. Știu doar de ce mă uitam. Pentru că puteam!

Valentin putea să se uite și mai de sus decât mine. Și putea fiindcă era foarte înalt. Atât de înalt încât, dacă se sălta nițel pe vârfuri, vedea casele din București. El zicea că le vede și fără să se înalțe.

Ba chiar când stătea jos în iarbă le vedea.

Zicea că le zice blocuri, nu case, ca la noi. Și mai zicea că urci cu liftul în ele.

Adică în pod? l-am întrebat.

La etaj, mi-a răspuns el.

Trebuia să fie tot un fel de pod. Etajul, adică. Numai că-i spuneau altfel.

Doar că nu-mi venea să cred când am auzit că un bloc poate avea opt sau zece etaje.

Zece poduri, adică?!

M-am gândit îngrozit cum ar fi fost să aibă atât de multe poduri casa noastră.

Dar, încet, încet, a început să-mi placă un astfel de gând.

Păi n-ar mai fi avut nimeni din sat o asemenea casă.

Nimeni, din toate satele din jur, vreau să spun.

Adică nici din Răzmirești, unde locuia unchiul Dudică, nici din Vitănești, pe unde o luam cu căruța în drum spre bâlci, nici din Puțintei, unde era măritată tușa Aritina cu unchiul Costică, nici din Gabru, unde erau tataie Gheorghe și mamaia Nicula.

Nu văzusem nici măcar la oraș, adică la Alexandria, căreia îi spuneam cu toții la oraș, nu Alexandria, case cu mai multe poduri.

Poate că opt erau de ajuns pentru casa noastră. Zece însemnau, totuși, prea multe.

Dar dacă îmi cerea vreunul dintre colegii de clasă să-i spun la ce ne trebuiau atâtea?

Uite la ce:

În primul punea mama la păstrat, ca și-n ăsta de acum, săpunul de casă. Ziceai că sunt felii de dovleac. Doar că în loc să facă plăcintă din ele, le folosea la spălat. Întâi pe noi, după care rufele. Începea cu tata, care se vâra primul în albie, în timp ce eu mă întorceam cu fața la perete, fiindcă era mai mare rușinea să se uite un copil la un om mare despuiat, pe când omul mare care era tata se putea uita în voie la mine, căci după el venea rândul meu la scăldat, însă tata nu se uita niciodată, cu toate că putea, se trântea pe pat lângă sobă și adormea imediat.

Ludovic Bassarab,  Zi de sărbătoare, ulei pe placaj

Împărțeam lumina lămpii pe din două. Jumătate pentru mine, care citeam cu perna sub cap. Jumătate pentru mama, care mai avea să se spele pe ea, neavând cine, se spală întotdeauna singură, iar la sfârșit de tot, rufele. Le întindea mai întâi afară, pe sârmă, să le prindă gerul, apoi le aducea înăuntru țepene, întinzându-le pe sobă.

Cămașa tatei era atât de înghețată încât stătea singură în picioare, cu toate că n-avea decât mâini. Mâneci, mai precis. Și era plină de petice.

Mă miram cum de putuse mama să treacă acul cu ață prin gheața din care era croită.

Pantalonii mei de școală stăteau și ei în picioare, gata parcă să plece de acasă. Deși era duminică și mai era și vacanță.

Dintre toate sloiurile de gheață de pe sobă, basmalele mamei miroseau cel mai frumos. A busuioc și a izmă. Credeai că a venit primăvara când începeau rufele puse la uscat să se dezmoțească.

Mirosul ciorapilor tatei, care n-o lua niciodată înaintea mirosului basmalelor mamei, cum n-o lua vara înaintea primăverii, era de drum lung și de miriște.

Cămașa tatei mirosea a cealaltă cămașă a lui, că două avea de toate.

Când se punea viscolul, de ziceai c-o să ne ia cu casă cu tot pe sus, mă trăgeam lângă mirosul acesta și-mi trecea frica.

Cea mai mare frică era atunci când o vedeam pe mama venind cu părul alb de afară.

Credeam c-a îmbătrânit. Iar cămașa tatei nu putea să mă apere de frica asta.

Însă mama își scutura capul de câteva ori și părul i se făcea negru la loc. E de la ger, zicea apoi.

Adică bătrânețea? voiam s-o întreb.

Dar mi-aduceam aminte de unchiul Costică din Puțintei, care zisese odată râzând că bătrânețea vine de la trecerea omului prin timp.

De ce râsese el, nu știu, că nu era nimic de râs. Dar îmi plăcea să-mi aduc aminte, fiindcă era vorba de mama, care trecuse numai prin ger.

Cum să îmbătrânească?

Și mai zisese ceva unchiul atunci. Ceva despre albie, căci ne pomenisem cu el într-o sâmbătă pe la mijlocul verii și mama tocmai mă spăla pe cap.

Când suntem copii de țâță stăm culcați în albie. Doar că i se spune troacă. Pe urmă creștem mari cu pâinea frământată în ea. Atunci i se spune copaie. Iar când vine vremea s-o luăm din loc, se pune un capac deasupra și i se zice…

– Cum i se zice, unchiule? Spune! am ridicat eu curios capul din albie.

– Fugi d-aci cu prostiile tale! a scăpat mama codrul de săpun din mână.

Nu știu cui îi zisese. Unchiului Costică sau mie?

N-am îndrăznit niciodată s-o întreb.

În afară de săpun, mai avea mama de pus în primul dintre cele opt poduri ale casei ceapa și fasolea pentru iarnă, lâna, pe care n-o dusese încă la darac, și strugurii pe care-i întindea pe foi de ziar. Strugurii cu pâine erau felul de mâncare ce-i plăcea mamei cel mai mult. Se păstrau de la culesul viei până aproape de Crăciun.

Asta dacă nu era lăcomia viespilor prea mare, căci le plăceau și lor strugurii, pe care-i hăpăiau goi, fără pâine, adică. Se făceau câteodată criță de la atâta hăpăit!

Le vedeam bulucindu-se în gura podului mahmure, spre deosebire de mama ce era mahmură de la supărare.

Al doilea pod ar fi pentru viespi, ca să-i rămână mamei strugurii întregi.

Într-o toamnă, am găsit strugurii jumuliți de boabe, fără să găsim vreo viespe prin apropiere.

Înseamnă că fusese altcineva. Dar cine?

Te pomenești că oamenii din poza peste care erau așezați strugurii! Căci aveau buzele roșii. Și se observau și stropi de must pe bărbile lor!

Să știi că ei te-au lăsat fără struguri, i-am spus. Însă ea nu m-a crezut, deși eram cât se poate de sigur că am dreptate.

În cel de-al treilea pod m-aș piti eu de mamaia Tudora, cu toate că ea n-ar putea să mă găsească nici în curte.

Stai că pun eu mâna pe tine, zice atunci când vin, pâș-pâș, în spatele ei, iar ea simte, dint-odată, un câine străin apropiindu-se, și începe să creadă c-o s-o muște câinele ăla de picior, dar mă aude în clipa următoare pe mine stricându-mă de râs.

Într-o zi, am venit, tot așa, pe furiș, și i-am strigat cucurigu la ureche.

– Lua-te-ar Samodiva de cocoș! a țipat ea, căutând pe bâjbâite un retevei, dar, când și-a dat seama cine era cocoșul ce-o trezise din picoteală, s-a oprit.

Picotea stând în picioare, cam la fel cum am auzit că picotesc berzele în zbor.

Într-o altă zi, m-am cocoțat în dudul sub care îi plăcea ei să șadă la umbră și am strigat de sus cu vocea schimbată c-am venit s-o iau.

Voiam s-o fac să creadă că-i vorbește un înger, cu toate că n-auzisem niciodată vreun înger vorbind. Cred că n-auzise nici ea. Dacă nu m-aș fi grăbit să-i spun că sunt înger, poate că nu m-ar fi crezut.

– Înger? s-a mirat când i-am spus.

Să vedem dacă-ți mai dă mâna să spui și acum ceva de Samodiva, am râs în gând.

Nu-i mai dădea. Dovadă că-și făcea cruce.

Apoi și-a potrivit cimberul pe cap și-a zis doar atât:

– Ia-mă, dacă asta ți-e voia.

După care s-a ridicat în picioare, îndreptându-și privirea oarbă spre cer. Dar n-a luat-o nimeni.

Mamaie, așa vorbești tu cu îngerii? am vrut s-o întreb. Dar mă dădeam de gol dac-o întrebam. Așa c-am tăcut. Și-am tăcut pentru că-mi venea să plâng… Și-mi venea să plâng pentru că mă gândeam că așa o să fie și atunci când…

…Va veni un înger, care nu va spune nimic, iar ea, crezând că sunt eu, va rupe un dumicat din pâinea ce-o ține în mână și i-l va întinde, spunând:

– Ia și tu!

Îngerul îl va lua, fără să scoată o vorbă.

Cu mâna cealaltă o va lua pe mamaia de mână, pornind amândoi la drum. Dar în niciuna dintre direcțiile de pe pământ. Ci în sus, printre crengile dudului.

– Unde vrei să mă duci? o să întrebe dumneaei, când va simți că începe să calce pe aer.

Îngerul n-o să-i răspundă.

Crezând în continuare că sunt eu, mamaie îl va urma, spunând: Să știi c-o să te spun lui taică-tu! Să nu zici că nu ți-am spus.

– De ce nu deschizi ochii să vezi cine sunt? va vorbi îngerul într-un târziu.

– Lasă că știu eu cine ești, afurisitule! va zice ea.

– Chiar nu vrei să-i deschizi?

– Știi bine că sunt oarbă. Nu ți-e rușine să râzi de mine?

– Oarbă zici? Privește în fața dumitale și spune-mi ce vezi!

Mai întâi să-mi amintesc ce e ăla privit, va zice mamaia în gând. Și-și va aminti. Apoi chiar va deschide ochii și va privi, văzându-l în fața ei pe tataie. Sub formă de stea, nu de om.

N-o să-i vină să creadă că este el, cu toate că i-a recunoscut vocea.

– Eu sunt, femeie, va încerca el s-o liniștească. Apoi se va apropia cu blândețe de ea și-i va spune: Acum ai ajuns și tu la fel. Adică stea.

Și-or să se lumineze nopți în șir unul pe altul, iar pe urmă casa noastră și casa unchiului Ivan.

Și eu o să mă uit de jos la lumina lor pusă la un loc și-o să știu că sunt ei. După care o să le fac semn cu mâna și-o să strig, dar nu prea tare, ca să nu m-audă tata:

– Te rog să mă ierți, mamaie, pentru atunci când am fost câine și cocoș.

Despre atunci când am fost înger n-o să scot niciun cuvânt. E mai bine pentru amândoi să nu afle că îngerul de atunci am fost eu.

În cel de-al patrulea pod o să dosesc salba cu turtă dulce când mă întorc de la bâlci.

Podul cu numărul cinci o să fie pentru sora mea, cucuveaua.

N-o s-o mai găsească nimeni aici, așa cum se întâmplă acum, când e gonită de peste tot.

Zice că din cauza ei, a cucuvelei adică, l-a înjunghiat Catriș Gâlceavă pe fratele lui Ion Corcilă, mai demult, când eu nu mă născusem încă.

Maria lui Marin Țeapă zice. Și mai zice tot ea c-a auzit în noaptea dinainte cucuveaua cântând pe acoperișul casei lor. Ca să știe moartea în ce curte să intre. Așa zice nevasta lui Țeapă, că moartea se ia după cântecul cucuvelei.

Ion Corcilă, care a fost de față, zice că nu.

Iar el a văzut mai mulți oameni murind decât a văzut Maria. În anii petrecuți pe front. Și n-a auzit nicio cucuvea pe aproape. Zice că moarte știa ea singură pe cine să înhațe. N-avea nevoie să-i spună cineva pe cine.

Așa o fi fost acolo, se împotrivea mama Leanii, dar aici, la noi în sat, e altfel. Cucuvelele dau dinainte de știre cine o să moară.

Dacă era să conteze cântecul cucuvelei ce-mi este soră, tușa Ivana era de multă vreme dusă de pe lumea aceasta.

Uite însă că nu este.

Unchiul Ivan iese noaptea din casă și azvârle cu bulgări de pământ în dudul din grădina noastră.

Zice s-o pună pe fugă. Pe soră-mea, cum ar veni.

Ea fuge nițel, până când pleacă el din bătătură, apoi se întoarce în dud, de unde își ia tălpășița abia în zori. Pentru ca seara să vină înapoi.

O aud în fiecare noapte cântând.

Uneori iese și mama s-o gonească.

Dar cu duhul blândeții, căci nu e deloc sigură pe cine are pasărea în vedere, pe tușa Ivana sau pe ea, întrucât dudul în care cântă e lipit de gardul dintre cele două curți.

Mama, despre care știu bine că n-o să moară niciodată, spune, din cauza faptului că simte tot mai des o arsură în coșul pieptului, că nu mai are mult de trăit. Dacă n-ar fi mama, i-aș zice la fel cum a zis ea atunci, când a găsit-o unchiul Costică spălându-mă pe mine în albie: Fugi d-aici cu prostiile tale!

Nu vrea să lovească în crăcile dudului cu bățul, ca să nu stârnească mânia cucuvelei, ceea ce mie îmi convine, deoarece îmi sunt rude bune amândoi.

Adică și cucuveaua, și dudul, cu toate că mama, care-mi este rudă și ea, chiar cea mai apropiată dintre toate, nu știe asta.

Așa cum n-o să știe nici că unul dintre poduri o să fie, măcar pe timpul iernii, al cucuvelei.

Podul următor, al șaselea, mă gândesc să-l folosesc atunci când o fi să înceapă vreun nou război.

Eu, și i-am spus și lui Ion Corcilă lucrul acesta, vreau să nu mai înceapă niciunul. Și vreau asta tot așa de mult cum vreau ca mama și tata să nu îmbătrânească niciodată. Și cum vreau ca după ploaie să răsară întotdeauna curcubeul. Și sfârșitul tușii Ivana să fie cât mai încolo. Și părul mamaiei Tudora să se facă iarăși negru într-o zi și ea să vadă cu ochii ei asta în oglindă. Dar cu ochii ei adevărați, nu cu cei ai închipuirii.

Și mai vreau, la fel de mult, ca într-o noapte să umplu Carul Mare cu trifoi proaspăt cosit și să-l plimb pe Valentin, înainte de a se întoarce la București, pe deasupra satului nostru adormit. Și să se țină după noi o stea luminoasă și eu să-i spun lui Valentin: E tataie Ion. El cunoaște toate cotloanele cerului. Are grijă de noi, ca nu cumva să ne rătăcim!

Și lui tataie Gheorghe i-am zis de război.

Că nu vreau adică să mai fie. Fiindcă și el a văzut mulți oameni murind.

De aici înainte, toate războaiele să se poarte în cel de-al șaselea pod al casei noastre cu opt poduri. Nu pot încăpea decât războaie mici în el. D-asta m-am și gândit să le aduc pe toate aici.

Eu, părinții mei și ceilalți oameni din sat vom fugi din calea lor, ascunzându-ne în podul cu numărul șapte. O să iau și din alte sate câțiva. Pe tataie Gheorghe și mamaia Nicula, în primul rând. Apoi pe unchiul Florea și tușa Gherghina. Pe tușa Aritina și unchiul Costică. N-o să-l uit nici pe unchiul Dudică. Ca să nu mai zic de Valentin.

Poate c-o să fac o gaură mică în podea, ca să mă uit împreună cu Ion Corcilă și tataie Gheorghe la războiul de dedesubt.

Care sunt americanii, moș Ioane?

Ăia din spatele dâmbului de colo!

Dar rușii?

Cei pe de câmp!

Noi cu cine ținem, tataie? Care sunt ai noștri?

Stai să vedem din ce parte bate vântul!

Păi ce treabă are vântul aici?

Are, tocmai asta e, că are!

Hm! Ar fi trebuit să-mi dau seama. În podul ăsta de acum suflă cam tare. Vântul, vreau să spun. Iarna, îndeosebi. Se dau cepele toată noaptea de-a dura.

Mama privește spre tavan cu ochii cât ceapa. O să ne ia cu casă cu tot, zice.

D-asta e bine să avem opt poduri, în loc de unul. N-o să ne mai ia nimeni atunci.

Iar dacă cineva o să apese pe trăgaciul puștii greșit și-o să văd prin gaura din podea că-n spatele dâmbului sau pe câmp a căzut un soldat cu fața spre cer, adică spre podul de deasupra, unde stăm noi acum, o să-i strig cucuvelei, ce se află dedesubtul podului în care se poartă războiul, să se pună iute pe cântat. Ca să putem da vina pe ea. Fiind vorba de sora mea, cred că n-o să aibă nimic împotrivă.

Parcă o aud pe nevasta lui Marin Țeapă strigând: Vedeți c-am avut dreptate!

Și parcă o văd pe tușa Ivana ridicându-se în capul oaselor în pat și spunând: Va să zică nu mie îmi vesteai tu moartea, spurcato!

Iar pe mama șoptind cu vocea înfrigurată dintr-un colț: Poate că mie!

– Fugi d-aci cu prostiile tale, aș țipa eu, clătinând cu glasul meu toată casa.

Cucuveaua se va opri din cântat, iar odată cu ea și războiul.

Se va opri apoi și ploaia ce răpăie de aseară pe acoperiș.

Al optulea pod este pentru curcubeu. Ca să fie cât mai aproape de cer.

Poate că uneori o să scot o țiglă din acoperiș ca să-l pot vedea pe Dumnezeu.

Zice că e un om de la noi din sat.

Tușa Vasilca zice. Mamaia Tudora zice că nu. Este om, într-adevăr, dar din cer. Adică din alt sat, cum ar veni.

Unchiul Dudică zice că e de peste tot. Păi poate cineva asta?

Chiar se vede. Prin gaura din acoperiș, zic. Dumnezeu, adică. Dar numai după ce răsare curcubeul. E greu să-l deosebești pe unul de celălalt. Sunt totuna. Nu mă satur niciodată să-i privesc. Numai să nu-i treacă tatei prin minte să pună țigla lipsă la loc.

Căci eu mă uit la Dumnezeu din podul nostru de acum. Când o să aibă casa noastră opt poduri, o să-l pot atinge cu mâna. Pe Dumnezeu, vreau să spun. Căci curcubeul l-am atins de multe ori. Mi-au rămas culorile lui pe buricele deștelor. Dar nu m-a crezut nimeni.

Ziceau că e de la cerneală, când le-am arătat albastrul de pe unghii.

Despre roșu au zis că e de la ouăle de Paști. Iar despre verde, că e de la frunzele de dud pe care le culegeam pentru viermii de mătase.

Ăștia ar trebui să ne mănânce, după ce ajungem în groapă, a spus unchiul Marin când i-a văzut pe masa din tindă. De ce ăștia? a ridicat tata din umeri.

Ca să ne transformăm în mătase, nu în țărână, i-a răspuns unchiul.

Mai bine în țărână, s-a împotrivit tata.

Ete la el! s-a strâmbat frate-său. Ce te-a apucat?

Din țărână suntem făcuți și-n țărână trebuie să ne întoarcem!

Parcă vorbise popa Cârlig. Doar că împrumutase glasul tatei.

– N-ai decât! Eu mă întorc la bufet! a clătinat unchiul Marin din cap. Și a pornit unde zisese. Fusese și mai devreme acolo, dar plecase nițel. Cât să treacă pe la noi.

Etajele nu sunt poduri, l-am auzit pe Valentin spunând, când am terminat de povestit.

– Nuuu?

– Nu!

– Zi tu atunci ce sunt!

– Case!

– Nu te cred, am spus. Cum să stea una peste alta?

– Află că stau.

– Și sunt și oameni în ele?

Valentin a început să râdă:

– Mai mulți decât în casele de aici.

– Unii în cârca altora adică? Asta chiar nu pot să cred. Cum ar veni, deasupra noastră să fie Marin Matei, deasupra lui, Niculae Mutu, peste el, tușa Anghilina cu Fane și Angela, după care Marin Pearcă și nevastă-sa, iar deasupra lor, domnul Cătrună, directorul școlii.

În capul domnului Cătrună, Iulică Nedea, care m-a plimbat prima oară cu bicicleta, deoarece noi nu aveam atunci. Bicicletă, vreau să spun.

Cum era să fi fost în locul lui Iulică Nedea noi? L-aș fi rugat în fiecare seară pe tata să răsturnăm casele, ca domnul director să stea deasupra, iar noi, dedesubt, altfel nu prea mai aveam curaj să merg la școală.

Curțile și grădinile celor din București tot așa erau? Unele peste altele, adică?

Însemna că se putea uita din bătătura lui la cer doar cel care stătea cel mai sus. Era ca și cum noi puteam să vedem din pragul casei noastre doar rădăcinile pomilor din curtea tușii Lisandra. Și tălpile ei crăpate.

Nici pomeneală să-l mai zăresc pe tataie Ion. Iar la miezul nopții să ne intre luna pe fereastră în odaie. Și să mai cadă picurușii ploii pe acoperiș. Iar după aceea să-mi pot vopsi degetele de la mâini în culorile curcubeului!

De tușa Anghilina ce să mai zic! O talpă de-a lui Marin Pearcă acoperea jumătate din grădina ei. Mai rău era că n-ar fi căzut nicio picătură de ploaie din aceste tălpi.

Poate doar câte-o lacrimă din ochii nevesti-sii, Marița. Din cauza faptului că el se cam ținea cu altele, ea fiind mică și uscată, iar de supărare se usca parcă și mai mult. Plângea ca să nu se usuce de tot. S-ar fi umplut curtea tușii Anghilina de lăcrămioare.

Blocurile n-au nici curți, nici grădini, m-a lămurit târziu de tot Valentin.

Nu mi-ar plăcea să fiu din București, i-am spus, deși asta îmi plăcea cel mai mult la el, că era din București.

Pentru că nu știi nimic despre tramvaie! i s-a năzărit lui să-mi spună.

– Despre ce?

– Ai văzut vreodată vreun tren?

– Da, unul la Drăgănești Vlașca, dar de departe, de pe câmp.

– Tramvaiele sunt un fel de trenuri. Le vezi pe toate bulevardele circulând.

– Pe ce?

– Așa le zice străzilor principale: bulevarde.

– Noi avem o singură stradă principală. Și toată lumea îi zice linie. Circulă camioane cu pepeni pe ea. Dar numai vara. În rest, căruțe pline cu grâu și porumb. Iar pe timpul iernii, sănii trase de cai.

– Este că nu te-ai plimbat niciodată cu tramvaiul? mă întreabă Valentin

– Nici tu cu sania, îi răspund.

– Nu, zice el.

– Atunci suntem chit, zic eu.

– Dacă ai ști cum este la cinematograf, ai vrea neapărat să mergi, mai zice prietenul meu din București.

– Unde?

– Unde se dau filme.

Ne-a zis odată Gogulan, care e nepotul lui Petre Tirică, dar stă cu maică-sa la oraș, ce sunt filmele. Ne-a și arătat. A trebuit însă ca mai înainte să strângem bani, ca să-i plătim. După aceea ne-a înșirat în față unei scări din lemn pe care o rezemase de gura podului. Era după prânz, când pică lumina soarelui oblic pe pământ.

Cu ajutorul unei oglinzi, Gogulan lua o parte din această lumină și-o trimite printr-o spărtură din acoperiș în pod. Dacă încăpeau o mânuță de raze prin spărtura aia. Ziceai că sunt spice de grâu, dar cu paiul foarte subțire, atât de subțire că n-ar fi putut să treacă nicio răsuflare de om prin ele. Oamenii în schimb, treceau. Chipurile lor, mai precis. Le vedeai mișcându-se pe un perete dinăuntru. Mai mult stăteau, de fapt. Cei care se mișcau eram noi, care urcam de jos pe scară, orbecăind prin podul casei lui Petre Țirică până ne trezeam în fața hăndrălăilor de pe perete. Ne era cam frică de ei la început, deși Gogulan ni-i arătase jos pozați pe o curelușă îngustă de plastic. Cum trecuseră prin spicele alea subțiri de lumină nu știu, dar erau niște namile de oameni acum, pe care-i purtau în spinare niște namile de cai.

Mai apoi am prins curaj și-am început să ne fâțâim prin fața lor. Adică jucam și noi în film. Așa se cheamă ceea ce ne arăta cu ajutorul oglinzii Gogulan. A durat însă puțin. Pentru că a intrat soarele în nori. Iar după ce-a ieșit, fiindcă nu aveam alți bani să plătim. Fusese însă destul ca să rămânem uimiți de ceea ce văzuserăm.

Așa uimiți am coborât din podul lui Petre Tirică, iar din ziua aceea l-am tot așteptat pe Gogulan să ne uimească din nou. Însă n-a mai apărut, deși aveam banii pregătiți.

Asta era tot ce știam despre film.

Despre cinematograf auzeam abia acum.

Păi și dacă intră soarele în nori? am întrebat.

– N-are nicio treabă cu lumina lui. E pe bază de electricitate.

– Ele…ce?

Nu mai întâlnisem niciodată un cuvânt atât de greu.

– Adică se face lumină de la niște sârme. Trebuie doar să răsucești de un buton. Tot așa pornește și filmul. E de mirare că voi trăiți aici în sat la lumina lămpii. Și mai și zici că-ți place de unde ești, că nu ai vrea să fii bucureștean.

– Chiar nu vreau! am țipat. N-a lipsit mult să mă cert cu Valentin.

Lumina lămpii? Mai era și lumina stelelor. Apoi lumina macilor și licuricilor, în nopțile de vară. Toamna era lumina strugurilor. Nu există nicio altă lumină pe lume care să fie atât de parfumată ca ea.

Lumina din noaptea de Înviere, când venisem eu pe lume o țineam secretă.

Chiar mă gândeam ce bine i-ar prinde tușii Ivana, atunci când o fi, câțiva stropi din lumina aceasta. Ar trezi-o înapoi la viață! Eu așa cred că s-ar întâmpla. Numai să-i dea cuiva prin gând să-i picure peste ea. Aș face-o eu, dar îmi este frică de morți.Și-mi este frică și de tata, care ar putea să mă ia de-o ureche și trăgându-mă într-o parte să-mi spună: Ți-am spus că nu este treaba ta! Că nu trebuie să te amesteci tu în astfel de lucruri!

Dacă e să vorbesc de nopțile de iarnă, nici nu știe Valentin ce tare poate să lumineze zăpada. Odată, am ieșit aproape de revărsatul zorilor afară ca să privesc ninsoarea ce se pornise din senin. Ziceai că e proaspăt văruit. Peste tot, vreau să spun. Erau adică și casele, și pomii, și gardurile, și fântânile și șoseaua date de curând cu var. Cam la fel ca atunci când trecea mama cu bidineaua prin tindă și cele două odăi ale casei noastre. Adică înainte de Paști.

Golea mai întâi casa de lucruri, ceea ce era destul de ușor, fiindcă n-aveam cine știe ce înăuntru, apoi se apuca de văruit. Îi lua vreo două-trei zile.

Cui dăduse cu var pe afară îi ajunsese o jumătate de noapte.

Mirosea a proaspăt și curat în jur. Ca după văruitul mamei. Și era peste tot o lumină albă ca hârtia.

Mai că-mi venea să fug după creion în casă și să scriu câteva cuvinte în mijlocul bătăturii. Dar dacă le cășuna să urce pe zidul lui Marin Matei, apoi să treacă și ele dincolo de zid!?

Mama a văruit într-o jumătate de noapte întregul sat! Înseamnă c-o să vină Paștele curând!

Asta mă gândeam să scriu. Chiar credeam că fusese mama și că va veni Paștele în câteva zile. Cu toate că nu venise nici Crăciunul. Nu m-aș fi mirat să vină amândouă în același timp.

Și mai era și lumina ochilor.

Dacă-și puneau toți oamenii din sat lumina ochilor la un loc, și și-o puneau deseori, vedeai cum se duce întunericul învârtindu-se.

Dar nu după întuneric îmi dădeam eu seama când se întâmpla, ci după mamaia Tudora, care vedea, așa oarbă cum era, să bage ață în ac și să se apuce după aia de cusut. Era singura lumină care-i ajuta pe orbi să vadă. Lumina ochilor celorlalți, vreau să spun. Dar numai pusă la un loc.

Sunt sigur că la București nu e așa. Zice și Valentin că nu.

D-asta nu vreau eu să fiu de acolo. E destul de bine de unde sunt. Chiar dacă n-am fost niciodată la cinematograf. Iar seara trebuie să citesc la lumina lămpii.

Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la editura RAO.

Cum comentati?