Clipa

Basmul fotbalului - Fragment de roman -

Autor: Marian Nazat • Rubrica: Laborator Artistic • Oct 2017  Printează acest articol

Ce înalt e cerul aici, la Islaz! Și înțesat de stele, cum or încăpea atâtea în fundul ăla de căpistere? Nicăieri nu este mai misterios ca aici. Carul mare și-a schimbat osiile, și loitrele, și șușlețul, toate strălucesc ca nou-nouțe… Mi-e dor să zbor, ca în copilărie, una, două îmi scoteam aripile de sub căpătâiul umplut cu paie și țuști!, mă înălțam ușor pe deasupra duzilor, a acoperișurilor țuguiate până ce ajungeam la Lună… Mai târziu am aflat că și fotbaliștii, îndeosebi cei brazilieni, sunt stele care mai de care…

Pelé a fost prima dintre ele. Edson Arantes do Nascimento, pe numele său din certificatul de naștere, în care este menționată și data nașterii: 23 octombrie 1940. Un copil sărac, poreclit Dico sau Belé, ridicând praful cu mingea pe străzile din Bauru, acolo unde viața îl aruncase pe tatăl său, Dondinho1, retras prematur din activitatea fotbalistică din cauza unei accidentări. Puștiul era vedeta cartierului, așa că Brito (participant la Cupa Mondială din 1938), care o antrena pe Bauru Atletic Club, îl duce la Santos Football Club2. Este adoptat imediat, iar la 7 septembrie 1956 – Ziua Independenței Braziliei –, într-un amical cu Corinthians São Paulo, debutează, înlocuindu-l pe Del Vechhio. Peste zece luni va debuta și în națională, în locul aceluiași… Del Vechhio. Era 7 iulie 1957 și gazdele întâlneau Argentina. La pauză, oaspeții conduceau cu 0-1, dar nou intratul înscrie imediat (primul gol din cele 77 marcate în tricoul auriverdi). Deși incomplet refăcut, N. Santos, Bellini și Didi – greii naționalei – insistă să fie inclus în lotul pentru Cupa Mondială din 1958, unde va face senzație. Ușor, ușor, industria de publicitate îl transformă în vedetă planetară. I se găsește și un supra-nume – El Rey, Regele. Mitul Pelé înnebunește globul, i se dedică melodii, poezii, filme documentare și artistice, transferul său în SUA, la Cosmos New York, capătă dimensiunea aselenizării din 1969.

În anul nașterii mele, în 1961, pe un zid al stadionului Maracana a fost montată o placă pe care scria: A placa do gol. Povestea acesteia este relatată de Castilho, portarul selecționatei Rio în partida aceea memorabilă cu São Paulo: „Mă bizuiam pe sprijinul apărării de la Fluminense, unde antrenorul Zeze Moreira se lăuda că a construit un «beton» de toată frumusețea. Dar îl aveam în față pe temutul Pelé și când era vorba de el, trebuia să fii cu ochii în patru. Știam că stă mereu la pândă.

Tocmai primise mingea aproape de centrul terenului, «în țara nimănui». Acum alerga spre stânga, arborând mina plictisită a omului care nu reușește să-și găsească un partener căruia să-i paseze balonul. Deodată, parcă atins de un șoc electric, a apăsat pe accelerator, pornind ca un bolid spre poarta mea. Driblingurile sale măturau toate obstacolele ivite în cale. L-a driblat pe primul adversar, apoi pe al doilea, pe al treilea, pe al patrulea, pe al cincilea și pe al șaselea. Când m-am trezit cu el, la trei pași de poartă, n-am mai știut ce să fac. Eram paralizat pur și simplu. Am mai zărit doar balonul zburând pe lângă mine, izbindu-mi plasa și, în acel moment unic, stadionul Maracana s-a cutremurat din temelii, conectat la rețeaua entuziasmului indescriptibil.

De atunci, acest gol de legendă a fost imortalizat printr-o placă comemorativă, care va rămâne săpată în tribunele Maracanei, atâta vreme cât ele vor dăinui prin ani. Iar Zeze Moreira, asistând la înscrierea acestui gol, s-a decis să renunțe pentru toată viața la apărarea beton.”3

Eu l-am văzut jucând în 1970, în Mexic, cât am putut să înțeleg eu fotbalul atunci, la numai 9 ani. Știu doar că personalitatea lui în joc trecea prin ecran, într-atât era de puternică. Părea un uriaș între pitici, deși alături de el evoluau Rivelino, Jairzinho, Tostão, Gérson, Clodoaldo… Apoi l-am zărit sporadic la FC Cosmos, la finalul carierei, și în câteva partide demonstrative. Ca să-l înțeleg cu adevărat, am cumpărat niște casete video și abia așa mi-am dat seama cât a fost de mare… Dincolo de dimensiunea marketingului fabulos, desigur, al cărui prim produs mondial este.

Mă impresiona ușurința cu care alerga, explozia plecării și virtuozitatea cu care mângâia mingea. Imperial în jocul aerian, avea o tehnică de a lovi balonul unică, de o inteligență scăpărătoare, n-aveai cum să nu-l adori. După un meci de pregătire cu URSS, prin 1965, Ioan Chirilă scria că asistase la „Concertul pentru Pelé și orchestră…”.

Portarii adversarilor îl omagiau și ei. Costa Pereira, de la Benfica Lisabona, povestește că „Primul gol mi l-a înscris dintr-un unghi imposibil, cu un șut surprinzător de tare și plasat, iar al doilea l-a realizat de o manieră extraordinară: primind o minge în fața careului, el simula că ezită, privind spre zidul aglomerat al apărătorilor noștri. Credeam că va trimite balonul spre margine, unde exista o zonă mai puțin aglomerată. Dar, deodată, ca acționat de o furie, Pelé porni perpendicular spre poarta mea. EI se infiltra cu o rapiditate neobișnuită, atacând frontal zidul de oameni din fața sa. Fenta, sărea peste picioarele care îi barau drumul și apoi, cu balonul legat parcă de gheată, apărea în fața mea. N-am mai putut schița niciun gest, căci el îmi și aruncase mingea în dreapta, exact în plasa porții.

Al patrulea gol avea să poarte tot «eticheta Pelé», stopând o minge pe piept, execută o fentă într-o direcție, dar în realitate se înșurubă spre poarta mea. Am auzit mingea șuierând, dar am reușit s-o resping spre linia albă a autului de poartă. Pelé însă o ajunse și acolo și cu un splendid efort, dintr-un unghi denumit «imposibil», paralel cu poarta, trimise cu piciorul drept mingea în plasă.

FC Santos pleca ducând Cupa Intercontinentală peste Atlantic. Dar în fața unui jucător ca Pelé trebuia să-ți scoți…șapca de portar.”4

„Ferrero zburătorul”, de la Botafogo, își amintește și el că „Fusese acordată o lovitură liberă spre poarta mea, de la o distanță de 30 de metri. Mă gândeam că nu e niciun pericol. Am privit deci fără teamă spre locul de unde urma să pornească balonul. Atacantul advers așeză tacticos mingea, respiră adânc de parcă ar fi vrut să tragă în plămâni tot aerul stadionului și apoi, cu mâinile în șolduri, lângă balon, așteptă câteva clipe, nehotărât. Toți credeam că o să paseze, pentru că el nu se depărtase de minge pentru a-și lua elanul necesar unei lovituri directe.

Derutați, nici apărătorii mei nu se prea înghesuiau încă să organizeze zidul. Iar eu mă foiam în stânga și-n dreapta, neștiind ce-o să se mai întâmple. Am auzit fluierul arbitrului și m-am întrebat: «Ce face oare el acolo, pentru că nu s-a mișcat de lângă balon?»

Și imediat am primit răspunsul la întrebare: balonul se zbătea în plasa mea, sus la vinclu, ca un pește pe uscat.

Fără niciun elan, de la 30 de metri, atacantul de la Santos expediase cu un șut magistral mingea drept la «păianjen».

Cine altul ar fi putut să mă pedepsească în acest fel, decât «vrăjitorul» Edson Arantes do Nascimento sau, mai pe scurt, Pelé? El, numai el era în stare să inventeze acest șut de pe loc!”5

Și mai țin minte secvențele din 19 noiembrie 1969, „Ziua Pelé”, când legendarul personaj a înscris golul cu numărul 1,000, dintr-un penalty, în meciul cu Vasco da Gama. În spatele porții adverse se strânseseră parcă toți fotoreporterii din lume, presimțind clipa istorică, nici nu se mai vedea tribuna.

Meciul s-a oprit apoi, câteva minute, momentul trebuia sărbătorit, făcut breaking news și transmis peste mări și țări, spre o posteritate mereu recunoscătoare norocosului brazilian6.

Un scriitor uruguayan celebru, Eduardo Galeano7, remarca uimit că atunci „Când juca Pelé și se oprea pe teren, adversarii se rătăceau în labirinturile pe care le construiau picioarele sale.” Iar Nicolae Rainea îl caracterizează simplu: „Știa tot ce se poate ști din fotbal. Făcea cu mingea, manevrând-o cu piciorul, ceea ce mulți nu pot face nici cu mâna. (…) Era perfecțiunea în tot și în toate.”8

Rămâne însă de neuitat discursul rostit de Ronald Reagan, cu ocazia primirii „Perlei negre” la Casa Albă: „Mă numesc Ronald Reagan, sunt președintele Statelor Unite ale Americii. Dar tu nu ai nevoie de introducere deoarece toată lumea știe cine este Pelé.” Iar în 1967, invitat fiind în Nigeria, țara sfâșiată de războiul civil, timp de 48 de ore beligeranții au încetat ostilitățile. Motivul? Toți voiau să-l vadă pe „O Rei”, și trupele guvernamentale, și armatele de rebeli… Așa că autoritățile braziliene au decretat: Pelé este parte din tezaurul național… Iar Romário va pune punctul pe i: „Nu am avut vreodată idoli, dar cred că acest sport, în loc de a se numi fotbal, ar trebui să poarte numele lui Pelé.”

În 1969, apărea cartea lui Petre Cristea – Pelé, Brazilia, fotbalul și… samba. Cam tot pe atunci o citeam și eu, mama cumpăra orice publicație sportivă, îi intrase în sânge microbul ăsta, și cum așchia nu sare niciodată departe de trunchi… Mi-au rămas în memorie fraze întregi și dorința de aventură, de adulmecare a legendei ce se înfiripa. „Drumul de la São Paulo la Santos, cale de 76 km, m-a purtat printr-un peisaj de basm. Confortabilul autobuz alerga pe șoseaua șerpuită, peste viaductele aruncate deasupra unor prăpăstii care mă nelinișteau. Autostrada care leagă cele două orașe este una dintre cele mai frumoase din  lume, cum este prezentată Via Anchieta în toate ghidurile turistice. (…)

L-am zărit puțin mai înainte pe Pelé zvâcnind în careul de 16 metri, după ce-și presărase pe drum ultimii doi adversari și atunci l-am placat în toată regula pentru a-l împiedica să șuteze. Am auzit fluierul arbitrului, vuietul aprobator al celor din tribune și am înțeles că s-a acordat penalty.

– Pelé, Pelé!

Toți de pe Maracana pronunță acum numele lui. Toți vor ca el să execute lovitura de pedeapsă, pentru că azi Maracana, Brazilia și lumea întreaga așteaptă al 1,000-lea, gol al «Fabricii Pelé».

Dar «Perla neagră» refuză onoarea. De obicei penalty-urile echipei Santos cad în sarcina lui Carlos Alberto. Acum, însă, Carlos insistă și el odată cu întregul stadion care repetă mereu același nume:

– Pelé, Pelé! El rey, El rey!

Toți par complicii lui, toți așteaptă de la el «golul jubiliar». Iar eu, bietul Andrade, crucificat între cei trei stâlpi ai porții, singurul care ar vrea să încerce să spună «veto». Dar cum? E oare posibil?

Iată, Fideles, înaintașul meu, s-a decis să-mi dea o mână de ajutor. Îl văd cum se apropie de punctul de 11 metri și scormonește intenționat iarba, pentru a denivela terenul. Pelé, însă, calm, așeză din nou mingea acolo unde vrea el, iar arbitrul Antonio do Passo îl mustră pe Fideles.

Inima îmi bate în piept ca un ciocan pneumatic, gata să-l spargă. Ah, dacă aș reuși să apăr această lovitură de sărbătoare. Mâine, numele meu ar ajunge celebru. Aș fi cel care a izbutit să apere penalty-ul lui Pelé, omul care a oprit al 1,000-lea gol al «panterei negre».

Pelé executând celebrul „bicycle kick”, în meciul din 1986 împotriva Belgiei

ÎI zăresc acum retrăgându-se câțiva pași, în vreme ce eu caut să mă fixez undeva pe linia porții. Pelé evită să mă privească direct. Probabil că este și el foarte emoționat, așa cum nu l-am văzut niciodată. S-a făcut liniște deplină în tribune. Pe Maracana poți auzi și firul ierbii crescând. Toți s-au ridicat în picioare. E un moment solemn. Simt inima în gâtlej, parcă gata să iasă afară.

În spatele lui Pelé au rămas doar coechipierii mei, plantați în afara careului. Colegii de la Santos s-au retras departe, la mijlocul terenului. Vor să-l lase singur cu triumful lui! Ah, Doamne, de-aș reuși să împiedic acest gol epocal. Viața mea s-ar schimba din clipa aceea. Toți reporterii ar năvăli spre mine, toate «blitz»-urile lor s-ar declanșa, iar numele meu ar fi pe milioane de buze…

Arbitrul fluieră. Pelé își pleacă o secundă capul în pământ. La ce se gândește? Desigur că la golul cu nr. 1,000! Apoi trage din nou aer în piept și pornește spre balon, accelerând ritmul din ce în ce mai mult. În fața mingii, frânează brusc și apuc să văd că a lovit-o cu latul bocancului. Mingea zboară spre direcția mea. Sar, mă întind până-mi aud toate oasele trosnind și o clipă am impresia că am atins-o cu vârful degetelor. Înnebunesc la gândul că am reușit s-o deviez în corner. Dar sfera de piele cu carouri alb-negre a vrut doar să mă amăgească. Ea își continuă drumul spre plasă, amuzându-se că a făcut o glumă bună cu mine. Explozia de entuziasm a stadionului mă trezește la realitate.

Am primit gol! Cel de-al 1,000-lea gol al lui Pelé. Nu-mi pot stăpâni un val de deznădejde. Lovesc înciudat pământul cu pumnul care n-a reușit să stopeze zborul balonului și simt apoi lacrimile furiei și umilinței brăzdându-mi obrajii. Toată lumea se bucură, numai eu plâng ca un copil care n-a reușit să obțină jucăria mult dorită.

Îl zăresc însă, ca prin ceață, pe Pelé alergând spre mine cu brațele ridicate spre cer. El culege mingea din plasă, mă bate consolator pe umeri («Nu fi trist, Andrade, la sărbătoarea mea!»). Apoi începe să sărute balonul cu frenezie și, în culmea exaltării, se reazemă de  plasa porții, de plasa aceea zguduită de o mie de ori de loviturile sale de virtuoz.

Acum a luat mingea și o arată Maracanei ca pe un trofeu. Toți spectatorii sunt copleșiți de emoție și de înflăcărare. Unii agită steaguri, aruncă petarde, râd cu gura până la urechi, alții plâng pur și simplu. Fanfara începe să cânte un marș. Pelé aleargă acum spre echipa sa care îl așteaptă la mijlocul terenului. Arbitrul consimte să întrerupă partida câteva minute pentru a da frâu liber entuziasmului. Carlos Alberto îl ridică pe brațe pe «El rey». În sunetul fanfarei, convoiul traversează terenul care e invadat de sute de oameni. Pelé îl sărută acum pe micuțul Edu, cel mai tânăr jucător din echipa Santos-ului:

– Vouă vă datorez totul. Vouă.

«El rey» plânge cu hohote. Iar eu, portarul Andrade, înțeleg că lacrimile tristeții mele sunt fără importanță față de lacrimile imensei bucurii ale «Perlei negre»!

Epilog (N.A.: A doua zi, Pelé dispare din Rio de Janeiro. După îndelungate investigații, i se dă de urmă la casa părinteasca din Tres Coracoes. Aici, Pelé a dăruit zece mingi de fotbal puștilor din mahalaua copilăriei sale și apoi s-a apucat să joace cu ei o miuță de două ore, încheiată cu un scor egal: 22 - 22.

La trei zile după serbările triumfale organizate în cinstea «Golului 1,000», la meciul F. C. Santos – Atletico Mineiro, arbitrul Hamilcar Perreira îl elimină pe Pelé de pe teren pentru proteste la decizia sa. «El rey» pleacă la vestiare, FC Santos pierde meciul cu 0-2, iar arbitrul părăsește cu mare greutate stadionul, după trei ore, într-o mașină blindată, protejat de circa 800 de polițiști.)” (George Mihalache, De ți-ar spune poarta mea).

Ne apropiem de marele port al Braziliei, Santos. Și aici soarele sudului scaldă cu dărnicie țărmurile modelate de apele oceanului. În acest oraș trăiește și este înconjurat cu mare cinste de concetățenii lui cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Vă imaginați că nu-mi trebuia nici cel mai mic efort pentru a ajunge la locuința lui. Avenida Worhenge Luiz 540 este poate adresa cea mai cunoscută nu numai în Brazilia. Ajung în fața unei splendide vile, cu o mică oază de verdeață. Încep să se fărâme multe legende țesute în jurul a tot ce este legat de Pelé. Casa nu este păzită de polițiști (citeam cândva că Pelé are o gardă personală, că are mașină cu dungă galbenă pentru a fi protejat în timpul circulației etc., etc.). Simple povești născute poate din dragoste pentru acest om. Până la locuința lui, am mai văzut destule case frumoase. Lui Pelé nu-i place, după cum aveam să-mi dau seama, extravaganța și tocmai de aceea casa lui este făcută cu bun gust, fără să iasă din comun. Singura mare deosebire este că la adresa de mai sus stă Pelé”.

Cândva, când o să cresc, o să merg și eu la Pelé acasă, mi-am zis în gândul de copil. Îmi plăcea să visez, stârnit nu de Setilă sau Flămânzilă, ci de Dumitrache ori Pelé… Și m-am mărit, m-am tot urcat în etate, fără ca visul să dispară.

Într-o vară, în anul 20139, am aterizat la São Paulo, iar de acolo, cu mașina, până la Santos. Via Anchieta e spectaculoasă, peisajul îți ia, adesea, respirația. Ne oprim brusc, mergem bară la bară, tensiunea crește. „Ce este, ce s-a întâmplat?”, întreb în stânga și-n dreapta. „Un accident”, mi se răspunde în cele din urmă. Pe carosabil, la mică distanță, trupul unui bărbat, învelit cu o bucată de pânză. De sub capul cadavrului se prelinge sânge, roșu și cald. O băltoacă de viață irosită, alături, motocicleta ucigașă.

Altădată, la Istanbul, stăteam pe țărmul mării, la o terasă. Deodată, lumea s-a strâns și a devenit curioasă. Am privit în larg. Printre valurile înspumate, un cadavru plutea în depărtare, dar apa l-a adus la mal. Mai demult, mă dusesem cu doi polițiști în satul Cuca, din județul Argeș. Căutam un criminal, aveam informații că se ascunde acolo. Șeful de post ne-a ieșit în cale, transpirat și agitat. „Dom’ procuror, am o crimă aici, singura în ultima jumătate de secol, habar n-am să fac cercetarea la fața locului”, ni s-a văitat plutonierul. „Stai blând, te ajutăm noi”, l-am liniștit și am trecut la lucru, în fundul ăla de lume înțepenită. Uneori, am senzația că moartea e cu mine mereu, nu-mi dă pace deloc, și mă trezesc cu ea ba în Brazilia, ba în Turcia, ba la Cuca Măcăii! Moartea, ca vocație a criminalistului de odinioară…

Dar ce mult m-am abătut de la Via Anchieta! Orașul-port mă decepționează, e un imens șantier naval. Strâmb din nas. Trec de zona favelelor și ajung în centru. Parcă sunt altundeva, două orașe în unul singur. Sărăcie și opulență, mizerie și lux, cocioabe și vile. Acum îmi este limpede, mai limpede ca oricând, de ce localnicii consideră, ca și riocanii, că „Tenho un amigo na Favela para viver eu Rio de Janeiro” („Trebuie să ai un prieten în mahala ca să supraviețuiești în Rio”). Capitalism sud-american. Mă simt ca acasă, în capitalismul balcanic. Caut un taxi. „La Pelé, Avenida Rosalades nr. 50!”, îl rog pe tânărul de la volan. Tipul rămâne năuc. „Nu știu unde stă ”, și se uită la mine cu niște ochi înduioșători. Se interesează prin stație, cere lămuriri colegilor, dar nimeni nu e în stare să dezlege misterul adresei celui mai mare fotbalist din toate timpurile. Zic unii, părerile sunt împărțite. Mașina aleargă pe faleza oceanului, priveliștea e superbă. Cartiere exclusiviste, locuri destinate doar culegătorilor de soartă bună, nicidecum pârliților. Rătăcim pe străduțele pitorești și adâncite în tihnă, ne învârtim, ne oprim și ne interesăm unde locuiește „Perla neagră”. Ne alegem cu nesuferite ridicări de umeri. Au trecut totuși 50 de ani de la povestea scrisă de Petre Cristea, lumea s-a schimbat și nici Pelé nu mai e ce a fost. În sfârșit, un bătrânel ne scoate din impas și ne arată o casă. Una imensă, semn că între timp, legendarul fotbalist și-a schimbat gusturile. Am senzația că mă aflu în fața unei unități militare, cu ziduri de apărare înalte de vreo doi metri. Pe deasupra se înalță fel de fel de antene, ca la STS-ul nostru, de lângă Politehnică. Curtea este imensă, ar încăpea în interiorul fortăreței câteva terenuri de fotbal. Apăs timid pe sonerie. Totul, în jur, a încremenit, nu se aude țipenie de om. Un papagal se răstește la mine dintr-un cocotier, tocmai când o voce îmi răspunde la difuzorul interfonului. O fi menajera? Ori secretara? Îi spun ce vreau. „Domnul Pelé nu este în țară, se întoarce peste o săptămână, vă rog să reveniți!”, mă îndeamnă politicos femeia de dincolo de palisade. Sunt trist și bosumflat, ca un copil plecat la capătul Pământului să-și întâlnească idolul negăsit. Papagalul își deschide aripile și sare pe altă creangă. Țipă întruna, parcă m-ar certa. S-a înserat, zarea e vânătă și tulbure. Cât de aproape am fost de Pelé, ne-a despărțit un zid de cazemată. Și ghinionul. Nu la fel s-a întâmplat și cu Dobrin, în 1982, când trebuia să joc împotriva lui?

Oricum ar fi, Pelé mi se pare un produs artificial, prima creație a marketingului fotbalistic. Seamănă cu personajele din filmele americane, un fel de Rambo, uneori simt că mi se strepezesc dinții10. Să mă înșel ?

Ce înalt e cerul aici, la Islaz! Și spuzit de stele… Aud din depărtare un colind vechi…

„Când Dumnezeu s-a născut

Și pământul l-a făcut,

Sus cerul l-a ridicat:

Patru stâlpi l-a răzemat,

Patru stâlpi tot de argint;

Mai frumos l-a-mpodobit,

Tot cu stele

Mărunțele,

Mai pe sus cu mai mărele,

Soarele cu razele,

Luna cu luminele!”11

Iar vorbele lui Pelé sună altfel sub un așa cer: „Dacă ești primul, ești primul. Dacă ești al doilea, nu ești nimic.”

NOTE:

1A jucat la Atletico Mineiro.

2În 1956, Santos și Jabacuara și-au disputat titlul de campioni la juniori, dar primii au pierdut. Povestește portarul învingătorilor cum a apărat penalty-ul decisiv: „M-am uitat cam chiorâș la băiatul care trebuia să mă execute (niciun portar nu se va uita altfel în asemenea ocazii, vă rog să mă credeți). Era un mulatru negricios, cam firav, cu dinți foarte lați de lup tânăr.

Antrenorul meu, Armaldo, îmi strigă de pe tușă:

– N-avea teamă. Trage afară copilașul ăsta.

Micuțul mulatru auzise insulta antrenorului. Îl fulgeră o clipă cu privirea, se dădu înapoi câțiva pași, își luă elan și deodată simții sfera de piele cum își face cuib drept în palmele mele primitoare. «Copilașul» trăsese cum nu se poate mai prost. În tribune se stârni un vacarm teribil. Toți suporterii Santosului își vărsau mânia pe nefericitul care ratase copilărește. Torente de fluierături și insulte aveau să-l copleșească de acum înainte ori de câte ori atingea balonul. Santos pierduse titlul de campion național la juniori. În drum spre vestiar, am văzut o ușă deschisă. Micuțul mulatru scâncea într-un colț:

– Sunt un neîndemânatic. Nu voi ajunge niciodată fotbalist!

Abia mai târziu aveam să aflu că acel «copilaș» se numea… Pelé!” (George Mihalache, De ți-ar spune poarta mea).

3 George Mihalache, De ți-ar spune poarta mea.

4 Idem.

5 Ibidem.

6 Povestește Andrade, portarul de la Vasco da Gama: „Chiar acum câteva secunde am auzit clar cum întreaga Maracana s-a cutremurat parcă din temelii de explozia entuziasmului.”

7 Eduardo Galeano este autorul romanului Venele deschise ale Americii Latine, opera de căpătâi a Americii de Sud.

8 Fotbalul și cavalerii fluierului.

9 Mi-am notat atunci, și textul apare în cartea Suflet în exil, următoarele impresii: „Pelé locuiește în Santos?” îl întreb deodată pe taximetrist, înghiontit de un gând năstrușnic. „Nu, s-a mutat în apropiere, la vreo 70 de kilometri, mă interesez de îndată”, mă lămurește bărbatul de la volan. „Du-mă la el”, îl rog, după ce află adresa cu pricina. Cândva, prin 1970, am citit cartea lui Petre Cristea, Pelé, Brazilia, fotbalul și… samba, și poveștile de atunci mă zoresc să-i cunosc personajele mereu actuale. Cotim pe faleză, lungă și spectaculoasă, încărcată de duios romantism, o replică a vestitei Copacabana. Oceanul mușcă nervos din țărm și se sparge în talazuri înspumate, sub privirile verzi ale palmierilor muți. E sfârșit de iarnă în Brazilia, lumina și întunericul se împart egal acum în sita zilei. Plaja, largă și melancolică, se scurge în apa învolburată și tace supusă. Pe nisipul umed se hârjonesc cete de tineri, stârniți de primăvara ce plutește în aerul sărat. Intrăm în Guaruja, traversând canalul cu un bac, și urmăm coasta, de un pitoresc fremătător. Ajungem în Pernambuco, cartierul îmbogățiților din zonă. Locul e mai degrabă un colț de rai, cu vile de-o frumusețe încremenitoare, pitite în dosul vegetației luxuriante. Străzile laterale sunt neasfaltate, din pământ gălbui, netede și patriarhale. Ne învârtim în nimerirea locuinței, iscodind în stânga și-n dreapta. Sunt oarecum surprins, mă așteptam ca orice muritor întâlnit în cale să știe conacul lui Edson Arantes do Nascimento. În cele din urmă, un muncitor ne indică zâmbind casa „Regelui” de abanos. Avenida Rosalades nr. 50, aici își trăiește tihna omul-instituție al fotbalului mondial. Într-o adevărată cazemată, cu ziduri uriașe, acoperite cu iarbă măruntă și deasă. Curtea are întinderea a două terenuri de fotbal și este păzită cu strășnicie de ochii vigilenți ai camerelor de supraveghere. Sun cu sfială la ușă, visând la un autograf. Îmi răspunde o voce de femeie. Mă prezint încurcat, un român de nicăieri venit să-și încerce norocul. „Ne pare rău, Pelé se întoarce din vacanță săptămâna viitoare”, mă trezește la realitate glasul dindărătul gardului. Îmi ling tristețea și plec îmbufnat ca un copil căruia i se refuză darul râvnit. Se lasă seara, Guaruja se pregătește de culcare.

10 De pildă, în timpul C.M. din Argentina, brazilianul a fost reprezentantul unei firme de băuturi răcoritoare, povestește Ioan Chirilă: „Deschid televizorul. Din nou, Pelé. Apare, grațios, filmat cu încetinitorul, în spatele unei porți de fotbal. Filmarea «artistică» are în prim plan plasa porții. Pelé zâmbește mieros, cu dinții săi albi, puternici. Apoi, rostește: «Eu, care am participat la patru campionate mondiale, vă pot spune că Argentina va fi campioană». Și ridică degetul mare în sus. În aceeași clipă, o sticlă de Pepsi-Cola îi ia locul… ”. (Ar-gen-ti-na!) Iar un gazetar grec, tot atunci, spunea că ori de câte ori „se uita la Pelé, nu mai vedea un jucător cu 10 pe spate, ci o uriașă sticlă de Pepsi-Cola” (idem). Culmea, El Rey era și comentator, însă la un meci al italienilor „«a lăudat mereu jocul lui Facchetti». «Cum adică, Facchetti?». «Da. Facchetti». «Dar nici nu figurează în lot». «Cred că l-a confundat cu Benetti. Ce importanță are? Bani să iasă».” (ibidem).

11 Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui.

Cum comentati?