Clipa

„Învățați limba germană” Puterea Berlinului și viitorul Europei

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Oct 2017  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

Rămăsesem datori cititorilor noștri cu promisiunea unui articol consacrat Europei. De ce Europei? Pentru că în materialele anterioare am vorbit despre constituirea, încet, încet, a ceea ce s-a numit „troica internațională”: SUA, China, Rusia.

Discutam, recent, cu un înalt demnitar român. Ar fi interesant de știut, remarca interlocutorul, care este poziția adevărată a SUA și a Chinei față de Europa. Evident, era vorba despre o analiză care nu este dată publicității, dar care ghidează politica statelor respective. Dificil să ai acces la asemenea documente. Pentru noi, formulele care sintetizează pozițiile puterilor respective sunt următoarele: „Unde te uiți în Europa dai de Germania” preciza recent Donald Trump. Și mai adăuga cu referire la excedentul comercial impresionant al Germaniei atât pe relația cu SUA, cât și cu multe alte țări: „Este rău”. China nu a mai avut o astfel de formulă de când liderul țării a spus cu câțiva ani în urmă: „puneți-vă casa în ordine”. Îndemn care nu și-a epuizat actualitatea. Și care ne amintește de întrebarea cheie pusă de Kissinger: „Dacă trebuie să dau un telefon în Europa, unde sun?

Întrebarea aceasta începe să-și găsească răspunsul. Apare din ce în ce mai limpede că telefonul de care vorbea Kissinger trebuie dat la Berlin, sediul real al puterii la nivel european. Cu o condiție, totuși: convorbirea respectivă va avea o greutate decisivă, dar nu este bine să fie invocată. Telefonul „oficial” va trebui dat, în cele din urmă, la Bruxelles. Dar după ce aprobarea Berlinului este obținută. Aceasta este starea Uniunii în acest moment.

Chiar în 1990, semnatarul acestor rânduri a publicat în revista „Societate și Cultură” un articol intitulat Învățați limba germană. Aveam în vedere, atunci, consecințele reunificării germane și potențialul pe care economia germană, deja situată pe primul loc în Europa, îl va dobândi după absorbția fostei RDG. În noiembrie 2011, Volker Kauder, liderul grupului parlamentar creștin democrat declara în Bundestag: „Now suddenly Europe is speaking German”. În fața reacției europene, parlamentarul a precizat că a fost vorba despre o exprimare figurativă, dar mesajul fusese deja transmis.

Anul acesta, fostul ambasador al Marii Britanii la Berlin, Paul Lever, a publicat o lucrare intitulată Berlinul conduce1. Titlul fixează ideea de bază a lucrării. Ținând cont de faptul că e scrisă de un ambasador britanic, lucrarea are un coeficient de interes indiscutabil. Am parcurs-o, mărturisim, cu o curiozitate pe care nu o puteam reprima. De ce? Pentru că, între altele, ne-a oferit un răspuns avizat la întrebarea care ne preocupa: care va fi evoluția Europei și a Uniunii Europene în perioada următoare? Lucrarea despre care vorbim sugerează, cu delicatețea limbajului diplomatic, să ne interesăm, mai întâi, de evoluția Germaniei. În alte situații, limbajul diplomatic face loc unei analize severe și unor afirmații lipsite de ambiguitate: „Mărimea Uniunii Europene, puterile și politicile sale vor reflecta alegerile și prioritățile guvernului german; iar acestea, la rândul lor, vor fi produsul istoriei germane, a structurilor sale politice și sociale și, mai presus de toate, a intereselor sale economice. Orice previziune referitoare la cum va arăta UE în următorii 20 de ani, să spunem, se cere ancorată în conștientizarea acestor interese; în înțelegerea nu doar a ceea ce oamenii politici germani spun despre Europa, ci și a modului în care acționează în cadrul ei”.

Lăsăm cititorului dreptul de a examina o asemenea poziție. Simțim nevoia unor nuanțări, după opinia noastră obligatorii. Că Germania este puterea detașată a Europei nu este nici un fel de îndoială. Cum a ajuns Germania la această poziție? Prin forțele, efortul și inteligența sa, dar și prin slăbiciunea Uniunii, prin indecizia ei prelungită. Germania strălucește și prin forța contrastului cu economii și societăți care nu și-au găsit cadența.

Va trebui să înțelegem că Europa după criză nu mai este Europa purtată pe aripile succesului. Este structurată în jurul altor axe. O Europă oarecum stagnantă, fără avântul de la începuturi. Este o Europă care a suferit o traumă din care își revine cu greu. O Europă, am putea spune, în căutarea unui nou model. Nimeni nu spune deschis acest lucru, dar toată lumea îl împărtășește. Statele Uniunii își dau seama că ceva nu merge, dar, din diferite motive, nu agreează o țintă comună. Așa că Europa va stagna ca formă de organizare și este într-o căutare – nemărturisită – de model. Până să se decidă, ea va intra, încet, încet în corsetul modelului german. Fără bucurie. Chiar murmurând, dar altă cale nu se întrevede. Cine s-a împotrivit tratamentului aplicat Greciei? Acolo și atunci a fost examenul adevărat al Uniunii. După aceea, evoluțiile au fost mai ușoare, nu mai clar împărtășite, dar mai ușoare. Statele europene s-au obișnuit cu ideea. Și merg înainte pe acest drum. Se pot acumula nemulțumiri, dar este puțin probabil că se va ajunge la o masă critică a nemulțumirii. În momentul de față întrebarea cardinală este: Germania are mai multă nevoie de Europa, ori Europa de Germania? Fiecare are nevoie de cealaltă, însă fără forța și autoritatea Berlinului, probabil că Uniunea s-ar fragmenta văzând cu ochii.

Poarta Brandenburg Berlin

Forța Germaniei nu constă atât în mărimea economiei sale, cu 20 de procente superioară celei franceze sau britanice; sau în ponderea pe care o deține în ansamblul GDP-ului UE (puțin peste o cincime); nici măcar în faptul că este principalul contribuitor la bugetul comun european. Ci în prestigiul modelului pe care l-a îmbrățișat, care a ajutat-o să treacă bine examenul crizei. A fost nu doar un examen al robusteții economice, ci și unul al prestigiului. De aceea, autoritatea de care se bucură Berlinul la nivelul Uniunii este mai mare decât cea pe care ar îndreptăți-o puterea sa economică.

Sunt câteva momente decisive în afirmarea Germaniei în perioada post Războiul Rece. În fiecare dintre acestea a prevalat regula, iar în cultura germană regula înseamnă respectarea sută la sută a standardului. Nu 99 la sută. Reunificarea germană și efortul care a urmat a reprezentat o probă în acest sens. Iată cum portretizează autorul englez momentul reunificării. „Reunificarea nu a fost o contopire, cu atât mai puțin o contopire a unor părți egale. A fost o absorbție convenită (agreed take over). Republica Democrată Germană a votat să se dizolve și să facă parte din Republica Federală a Germaniei, care a crescut în mărime cu șase noi landuri. Instituțiile RFG au continuat să funcționeze fără nici o schimbare. Cele ale RDG au dispărut. Nimic, dar nimic din fosta Germanie de Est nu a fost menținut ca parte a unei moșteniri comune. Nici o realizare nu este amintită, nici o personalitate nu este venerată, nici o tradiție conservată. Ca și când această țară nu ar fi existat”.

Efortul care a urmat a fost mai mult decât impresionant. Sute și sute de milioane de mărci au fost investite în fosta RDG pentru a o aduce la standardele părții vestice a țării. Am călătorit în Germania acelor ani. Șoselele au fost refăcute complet, uzine, de altfel prestigioase, retehnologizate complet, totul a fost transformat radical. Încât ne întrebam: chiar era necesar acest lucru? Treptat, ne-am dat seama că întrebarea era nepotrivită: fusese stabilit un scop și acel scop trebuia realizat integral. Adică sută la sută. Faptul că Germania a fost în anii 1990 „omul bolnav al Europei” se datorează și acestei încordări autoimpuse, pe care nu știm să o mai fi întâlnit în alte cazuri și la asemenea proporții.

Al doilea „examen” trecut cu bine de Germania este cel reprezentat de răspunsul dat piețelor financiare. „Fie ne modernizăm noi înșine, și prin aceasta înțeleg economia socială de piață, fie ne vor moderniza alții, și prin aceasta înțeleg forțele necontrolate ale pieței care, pur și simplu, vor mătura elementele sociale”, iată caracterizarea făcută de Gerhard Schroeder Agendei 2010. Lansarea acestui document, în 2003, reprezintă momentul în care Berlinul își propune să se smulgă din strânsoarea piețelor financiare, să-și construiască propriul traseu de evoluție. Vorbim astăzi de avantajul comparativ al emergenților de a avea forță de muncă ieftină. Prin acest program Germania a construit un asemenea atu, convenind cu sindicatele să mențină salariile la niveluri modeste pentru a câștiga în competitivitate. Chiar ne întrebam, când citeam lucrarea diplomatului englez, ce anume a transmis domnia sa din capitala germană în momentul lansării Agendei 2010? A surprins importanța documentului, faptul că reprezenta un program de creștere a competitivității ale cărui roade le culege astăzi Berlinul? Ce o fi transmis domnia sa și alți diplomați acreditați în capitala germană? Temerea noastră este că mai nimic. Astfel, Germania s-a înscris pe un traseu al dezvoltării iar Europa a rămas să discute problemele ei clasice…

Astăzi, multă lume vorbește despre faptul că euro a devenit „noua marcă europeană”. Că având o competitivitate net superioară celorlalte țări europene, Germania are un avantaj comparativ clar în schimburile comerciale cu partenerii continentali. Așa este, iar semnalele de nemulțumire vin din mai toate țările europene începând cu Franța, Italia etc. Problema este că Germania și-a construit acest atu, consimțind să plătească un preț pe termen scurt pentru un avantaj pe termen lung. Lucru pe care nu-l fac decât țările care privesc spre viitor. În plus, cum subliniază și Paul Lever, succesele Germaniei din perioada post Războiul Rece se datorează faptului că a urmat întotdeauna un traseu propriu, adaptat condițiilor din această țară. Într-o epocă a globalizării, Germania nu s-a grăbit să importe modele și rețete, ci și-a construit singură strategiile de evoluție. A făcut cumva abstracție de particularitățile globalizării? Nicidecum! Dovadă că este țara cu cel mai mare excedent comercial din lume, circa 300 miliarde dolari în 2016. Dar a știut când să valorifice avantajele globalizării și când să evite dezavantajele aceluiași proces.

Ca să ne dăm mai bine seama de anvergura realizării, să menționăm opinia unui autor de talia lui Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei. Într-o lucrare recentă2, menționa că în anii care au trecut de la încheierea Războiului Rece, s-au prefigurat două tipuri de victorii: SUA și Marea Britanie sunt câștigătorii politici ai acestei perioade, iar Germania și China sunt câștigătorii economici. Ele au imense surplusuri comerciale. Mari surplusuri comerciale implică mari deficite comerciale din partea altor țări. Ceea ce reprezintă o sursă majoră de dezechilibru la nivelul ansamblului. În condițiile în care cererea mondială se menține scăzută, surplusurile comerciale masive își amplifică efectul negativ asupra sustenabilității economiei mondiale. De aceea, spune Mervyn King, este necesar să se încheie un nou Bretton Woods, un nou Tratat de pace, care să încorporeze această „jumătate de victorie” obținută de țările cu mari surplusuri comerciale și să așeze relațiile dintre state pe alte baze. Altminteri, o nouă criză poate veni cât de curând. „Mai curând mai devreme decât mai târziu”.

În încheierea acestor însemnări, supunem meditației cititorului o problemă care merită a fi examinată și reexaminată. Ne imaginam cu 20 de ani în urmă că Germania se va afla la conducerea UE într-o manieră așa de categorică? Ne imaginam că, în același fel, China va deveni liderul detașat al Asiei, luând cu asalt chiar poziția de primă putere a lumii? Sunt două salturi pe care nimeni nu le prevedea la proporțiile la care ele s-au realizat astăzi. Războiul, preciza Clausewitz, este continuarea politicii cu alte mijloace. Iată că, de data aceasta, două „superputeri economice” au realizat prin mijloace politice ceea ce, altădată, nu putea fi realizat decât prin mijloace militare. Căpătăm, astfel, o idee și despre durabilitatea și impactul acestor realizări. Mijlocul militar poate asigura o victorie netă, dar supusă riscului provenit din contestare. Mijlocul economic asigură o victorie de mult mai mare durată. Contestarea se poate face în termeni morali și chiar politici, dar adevărata „revanșă” nu poate fi prilejuită decât de o performanță economică la fel de mare. Aici este particularitatea de fond a epocii care începe. Războiul există, dar el se poartă cu alte mijloace, cu mijloacele economice.

Puțină lume – iar aici trebuie inclusă și România, și inclusă la loc de frunte! – înțelege acest lucru fundamental. Nu din lipsa unor capacități intelectuale, ci din pricina efortului, încordării extraordinare pe care o presupune o realizare economică de excepție. Este mai comod să ne legănăm în iluzii, în lozincile pe care noi înșine le-am creat ca să putem dormi mai liniștiți…

NOTE:

1 Paul Lever, Berlin Rules, Europe and German Way, I.B.Taurus, London, 2017.

2 Mervyn King, The End of Alchemy, Money, Banking and the Future of the Global Economy, Little, Brown, London, 2016.

Cum comentati?