Clipa

„Adevărul barat”1 Cât de reali suntem în mulțimile „Străzii”?

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Oct 2017  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Termenul folosit pentru a caracteriza mișcările urbane de la începutul acestui an a fost cel de „Stradă”. S-a sugerat, altfel spus, că există o realitate socială semnificativă, care trebuie numită. În plus, prin darea de nume, fenomenul a fost personalizat, adică a fost trecut în clasa unor realități cu nume și deci recognoscibile, demne de a fi luate în seamă, de a relaționa cu ele ca și cum ar fi „persoane colective”, precum sunt sindicatele din spatele grevelor ori partidele din spatele alegerilor electorale etc. Fenomenul acestor răbufniri imprevizibile, care scot zeci de mii de oameni în stradă, majoritatea tineri, a fost denumit, pur și simplu, „strada”. Președintele a crezut chiar că „strada” are exponenți și că poate vorbi cu „reprezentanții străzii”, deci cu prezumații exponenți ai acestei revărsări sociale, așa cum, în demonstrațiile unor grupuri profesionale ori în greve, se discută cu reprezentanții sindicatelor ori ai organizațiilor profesionale. În mintea multora dintre noi s-a strecurat ideea că strada cu mulțimile ei are o realitate (morală) mai înaltă decât partidele, sindicatele, parlamentele, guvernele. Să aibă „strada” mai multă realitate (citește: „reprezentativitate”) decât partidele, parlamentele, guvernele? Este necesară, iată, examinarea statutului de realitate al unui fenomen precum cel denumit cu termenul „Strada” (precum era cel de „baricadă”, consacrat de mediul revoluțiilor pașoptiste). Numai dotați cu un ghid teoretic putem răzbate la o dreaptă înțelegere a unor asemenea fenomene neobișnuite, în frunte cu cel la care ne referim (în Ucraina a fost denumit „Euromaidan”, adică „Euro-piața”, Euro-Strada, „insurecția celor care au orientare proeuropeană” și care au ocupat locul public numit „Piața mare” determinând alungarea președintelui etc., etc.). Primul lucru pe care trebuie să-l re-examinăm este cel ce vizează însăși definirea substratului social al unor atari fenomene, adică a realității sociale însăși, fiindcă aceste fenomene se nasc și ele din frământul societății. Dacă răspundem corect la întrebarea „ce este societatea”, devine posbil și răspunsul la întrebarea ce este „Strada”, adică toate fenomenele de tip Occupy (care, de fapt, sunt un fel de protuberanțe ale societății binealcătuite). În plus, vom lămuri o chestiune pe care aș încadra-o în epistemologia cunoașterii jurnalistice, esențială pentru latura morală a comunicării publice. Vom atrage atenția, mai întâi, asupra faptului că, mai ales în sociologie, observarea și deci definirea realității este dependentă de organul observării. Altfel spus, noi avem acces la realitate, așa cum este ea socialmente definită, adică ne mișcăm permanent înlăuntrul definițiilor sociale2. Dacă cineva este întrebat ce este familia, el va răspunde dinlăuntrul propriei sale experiențe familiale, în și prin care s-a precristalizat definiția familiei pentru el. Trei aspecte sunt evidențiate de teoria definițiilor sociale: a) orice situație este definită și redefinită de către cei aflați în cadrul ei, astfel că manifestările lor preiau respectivele autodefiniri; b) definițiile sociale sunt produsul percepțiilor subiective, al interpretărilor subiective și deci al cognițiilor experiențiale ale actorilor sociali (indivizi și grupuri); c) orice definiție socială influențează acțiunile actorilor sociali, încât prezentul este în mare măsură produsul definițiilor sociale. Lucrul acesta a fost spus cu adâncă profunzime de către sociologii americani Thomas I. Williams și Thomas Dorothy prin cunoscuta teoremă a lui Thomas, care sună astfel: „Când oamenii consideră o situație ca reală, ea devine reală prin consecințele ei”3 (adică tocmai prin efectul redefinirii sale sociale). Ceea ce punem noi în discuție pornește tocmai de la faptul că realitatea definită este realitatea la care avem acces prin raportările noastre funcționale, deci prin activitățile noastre, prin manifestările noastre etc. Tot ceea ce putem spune despre realitatea socială, la acest nivel experiențial, se cuprinde în sfera acestor relații funcționale cu ea. Despre o persoană aflată în fața noastră, chiar dacă are un deficit de auz, n-am putea spune altceva decât că este „normală”. Abia când începem să i ne adresăm, să comunicăm cu ea, aflăm, eventual, că nu aude, că are, altfel spus, o dizabilitate, un deficit, care o scade din categoria persoanelor cu capacități „normale”. Realitatea ei ni se descoperă numai înlăuntrul relației funcționale cu ea, altfel acea realitate ne rămâne ascunsă. Prin urmare, realitatea percepută (din cadrul percepțiilor noastre) este o realitate strict funcțională și dincolo de ea cunoașterea noastră simțuală nu răzbate. Cunoașterea experiențială este, la acest nivel, gradientul realității noastre, cadrul și măsura ei (de realitate). Câtă trăire simțuală atâta realitate și tot atâta cunoaștere. Despre un lucru oarecare spunem că este real pentru că ne place ori ne displace. Câtă plăcere ori dezgust ne provoacă atâta realitate are el pentru noi. Aceasta este realitatea lui funcțională. Și totuși realitatea lui nu se epuizează în experiența și deci în cunoașterea sa funcțională. Dincolo de pragul acestei cunoașteri simțuale răzbat, însă, cunoașterile de gradul 2 și 3 și odată cu acestea se extinde și se aprofundează și realitatea lucrului experiat și a persoanelor adiacente. Cunoașterea de gradul 2 este cea datorată construcțiilor noastre cognitiv-raționale (teorii, opere artistice, sisteme metafizie etc., tehnologii, ideologii, sloganuri, stereotipuri, prejudecăți, fake news, adică „făcături”, și false news, falsuri pur și simplu), adică o cunoaștere la care avem acces prin memoria rațiunii noastre, a acelei părți din actele noastre mentale numită memorie socială. Prin urmare, dacă cineva este întrebat ce este familia sau ce este clasa politică sau societatea etc., el va căuta în memoria lui socială elemente disparate din care rațiunea lui va compune un răspuns, adică va elabora un construct pe care, apoi, insul îl va traduce în enunț, într-un tip de răspuns la întrebare (acel răspuns este, evident, desprins din constructul cognitiv-rațional al memoriei sale)4. Când cineva ne întreabă „ce este un tată”, noi vom răspunde având în gând și deci în cuvintele răspunsului memoria tatălui nostru, figura sa, așa cum s-a păstrat ea în amintirea noastră. Prin urmare, cunoașterea a doua este în mare măsură amintire, memorie, adică parte a minții noastre și nicidecum a vreunei relații concret-funcționale cu vreo realitate concretă, empirică. Realitatea se recompune pentru noi când trecem de la cunoașterea simțuală la cea îndatorată memoriei noastre și deci funcțiunilor rațiunii, ale minții. Desigur, se ridică întrebarea, pe care a formulat-o constructivismul sociologic (ca cel ilustrat de teoria lui Robert Cottone), dacă adevărurile sociale (adică cele împărtășite de membrii unei comunități prin faptul apartenenței și deci grație memoriei comune) se reduc la o experiență închisă sau includ experiențe mai profunde, comune cu ale speciei întregi. Oricum am privi lucrurile, este evident că realitatea este mai adâncă și mai cuprinzătoare la acest al doilea nivel. Dar ea este încă una limitată. Adevărul ei este unul „parantetic”, „cuprins între parantezele” (Bracketed Absolute Truth, cu sintagma lui Robert Cottone) puse de hotarele sau marginile unei comunități (ale apartenenței la un grup dat sau la un cerc al experiențelor comune și repetate, împărtășite). Limitele ei pot fi depășite abia printr-o a treia cunoaștere, care ne și mijlocește accesul la cea mai deplină realitate5. Această a treia cunoaștere este datorată deciziei divine, adică acelui tip de cunoaștere revelată, îngăduită de Dumnezeu și deci circumscrisă de și prin ceea ce am putea să denumim definiții divine, respectiv divino-umane sau teandrice (datorate cooperării omului cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții Lui, nu doar cu ceilalți semeni). Aceste definiții le completează, prin incluziune și implicit prin corecție restauratoare, pe cele sociale, definițiile sociale. Acestui tip de cunoaștere îi datorăm accesul la fundamentele lucrurilor, la relația cu Dumnezeu, la amintirea originilor, și deci la memoria primară etc., în genere la ceea ce se organizează sub forma învățăturilor spirituale, a înțelepciunii, a dreptarelor divine din toate lucrurile și din toate tipurile de manifestări confirmative, care adeversc, altminteri spus, ordinea divină a toată existența. Această cunoaștere se derulează înlăuntrul acelor capacități latente ale sufletului omenesc numite daruri. Omul este înzestrat, așadar, cu simțuri, cu instincte, cu rațiune etc., dar și cu daruri, care sunt latențe al unor capacități înlăuntrul cărora și numai prin actualizarea cărora el va descoperi o față mai deplină și mai înaltă a realității, necognoscibilă altfel. Dacă un om dăruit cu talent la matematici nu va rezolva probleme de matematică nu-și va cunoaște niciodată nici darul său și nici realitatea numită matematică. Iona, cel ce-a refuzat darul proorociei, a fost înghițit de întunericul chitului oceanic și numai acceptarea darului, adică actualizarea lui, l-a scos din pântecele chitului redându-i vederea lumii cu toate semnele ei, și cu cele ale zilei și cu cele ale viitorului. Omul are, iată, acces gradual la realitate, adică numai dacă urcă treptele sau nivelurile cunoașterii, altfel realitatea lui este una deopotrivă limitată și „inferioară”. Pragul cel mai de sus și completitudinea divină a realității îi sunt mijlocite de cunoașterea revelată, adică de relația cu Dumnezeu, mijlocită de accesul la învățăturile dumnezeiești, la dreptarele pe care Dumnezeu le-a așezat în lucruri și-n toată firea și de rugăciune. De aceea socotim că oricine, sub orice motiv, ar lupta pentru bararea accesului omensc, individual și colectiv, la memoria socială și la amintirea de Dumnezeu (adică la cunoașterile suprasimțuale, memorată și revelată) ar provoca o „distrugere” în real, o deficitare a realului, ceea ce ne-ar îngădui să așezăm asemenea manifestări sub termenul de nihilism. Acesta este adevărul barat al existenței celor ce-l resping pe Dumnezeu ori îl necunosc. Ei nu pot elimina un asemenea adevăr din structura existenței, dar îl pot bara înlăuntrul experienței lor. Aceasta este experiența și viața cu adevărul barat. Cei ce optează pentru o viață cu adevărul barat sunt marcați de un deficit teribil, un handicap ontologic, o tragică incapacitate de accesare a experiențelor spirituale înalte, duhovnicești (așa cum oligofrenia înseamnă inabilitatea accesării gândirii abstracte). Toată epoca modernă prin pedagogia schismogenetică a îndrumării omului să se rupă de Dumnezeu (esența secularizării), să consimtă la totala separare a statului de biserică, la totala rupere a științei de religie, a cunoașterii imanente de cunoașterea revelată sau transcendentă, să se facă adversar al credinței și al bisericii este o epocă de înflorire otrăvitoare a nihilismului, al unei viețuiri cu adevărul barat. Lucrul cel mai grav este că această „biruință” aduce după sine cel mai tragic declin al ființei umane și actul barbar de tragică deficitare a realului, un adevărat handicap ontologic. Un terifiant dezastru. Cum aplicăm aceste interpretări noologice la explicarea unor fenomene ca cel al străzii despre care tocmai vorbim? Este acesta integral negativ? Ce statut de realitate are, altfel spus, strada? Vom lămuri în numărul viitor.

Edvard Munch, Anxietate, 1984

NOTE:

1 Din ciclul de „Prelegeri emausine” dedicate războiului nevăzut și susținute în cadrul ciclului de lecții organizate prin curricula comună a Universității țărănești și a Universității virtuale Emaus (online). Aceste prelegeri vor fi editate în cartea Noopolitica războiului nevăzut (Despre puterea gândirii), în curs de apariție la Mica Valahie, 2017.

2 Cf. W.J. Thomas și Fl. Znaniecki, (cf. Janowitz, Morris (1996). W.I. Thomas On Social Organization and Social Personality, The University of Chicago Press, Chicago) cf. și: 1918-1920 (with Florian W. Znaniecki): The Polish peasant in Europe and America. Monograph of an immigrant group.

3 The Child in America: Behavior Problems and Programs. W.I. Thomas and D.S. Thomas. New York: Knopf, 1928: 571–572 (If men define situations as real, they are real in their consequences).

4 Asupra constructivismului social se poate consulta dincolo de lucrarea devenită clasică a lui Berger și Luckman (Social Construction of Reality) și Cottone, R.R., conform căruia un adevăr este asumat într-o colectivitate ca absolut dar dincolo de hotarele ei este considerat drept unul relativ. În acest sens, el propune conceptul de Bracketed Absolute Truth (care de fapt este fundamentul consensualității). Adevărurile sunt, altfel spus, constructe ale comunităților, așezate între marginile lor, care acționează ca niște paranteze, ceea ce-i permite lui R.R. Cottone să le considere drept „Adevăruri Parantetice Absolute” cf. Cottone, R.R., Paradigms of Counseling and Psychotherapy, 2012.

5 Acest nivel este subtilizat de toate ramurile constructivismului sociologic și/sau filosofic și poate fi încadrat în ceea ce s-ar putea denumi constructivism noologic, în care și prin care devine comprehensibilă „a treia cunoaștere”.

Cum comentati?